Acum zece ani, cind incepeau sa apara zorii integrarii Romaniei in Uniunea Europeana, in organizatia politica suprastatala a vestului stralucitor al Europei, tot ce credeam ca stim despre comunitatea europeana tinea de imaginar. Credeam ca ei sint mai bogati, mai liberi, mai la moda. Si banuiam, fara sa o recunoastem intotdeauna deschis, ca noi sintem mai inapoiati. Pina la urma, dupa sase ani de FSN-PDSR, am ajuns sa o recunoastem pe fata si atunci a inceput un nou program de modernizare a Romaniei. Pentru ca orice modernizare isi are inceputurile in constientizarea si recunoasterea inapoierii.

Uniunea Europeana si-a asumat inglobarea si, implicit, modernizarea Estului care putea fi salvat. Am avut noroc, mare noroc si am prins un tren al „integrarii“ care nu va mai circula pentru o perioada lunga de timp.

Acum zece ani, nimeni nu-si inchipuia cit de greu va fi procesul de integrare si cu atit mai putin liderii politici ai Uniunii. Dupa 1989, si mai cu seama dupa 1996, in Romania au existat doua forte sociale antagonice. Una a fost cea de degradare sociala si s-a manifestat ca un fel de regres al civilizatiei in ansamblul ei. Acumularile artificiale ale comunismului s-au descompus, aruncind mai ales Romania rurala intre-un ev mediu de facto, perceput in Romania marilor orase. Satul si micul oras, parasite de planificarea comunista, au fost, in acelasi timp, parasite si de competentele si cunoasterea pe care comunistii le duceau cu forta in zonele rurale, de la medic veterinar, la agronom, profesor calificat, silvicultor sau orice alta profesie care incerca sa civilizeze o tara inapoiata (ce-i drept, cu ineficienta birocratica a comunistilor).

Cealalta Romanie s-a zbatut, s-a zvircolit si, incet, s-a trezit si a avut marele noroc de a avea o a doua sansa. Altfel, am fi semnat probabil si noi alaturi de statele nefericite ale Comunita