Prin spaţiul dreptunghiular al uşii de balcon se vede ca o fotografie înrămată. Uneori, ca să mă amuz, plimb un scaun cu rotile dintr-un colţ într-altul al camerei, încercînd să schimb compoziţia tabloului prins în termopan. Îmi iese doar pe jumătate. De oriunde aş privi, intră în cadru Casa Poporului, hidoasă, deşi departe şi puternic luminată. Pînă la ea, ascunse în semiîntuneric ca nişte fete bătrîne din familii scăpătate, se înşiruie, spre linia orizontului, casele dintr-un fost cartier negustoresc. Într-o seară, însoţit de iubită, căţel şi pipă, le-am privit la pas, acompaniat de lumina slabă a unor felinare cu sticla spartă. Ce frumoase! Ce triste... Din balcoanele semirotunde, pe care mi-am închipuit, preţ de o clipă, că se rosteau, cîndva, jurămintele unei vieţi împreună, atîrnau, zemuind, treninguri, lenjerie şi covoare scoase la uscat. Tencuială căzută, acoperişuri strîmbe, geamuri sparte. "Domnu’, n-aţi vrea o prospătură? Dacă vreţi, merge şi cu doamna!" N-am răspuns. Am iuţit pasul. Fostul cartier evreiesc e plin de peşti, infractori şi curve. De la fereastra balconului văd, în miez de noapte, cum intră maşini, furate sau lovite, într-un garaj încăpător, din care ies, mai apoi, reparate pe şest sau nu mai ies deloc. De fapt, ies, dar în portbagaje, împărţite în fiare vechi şi piese de vînzare. Fotografia schimbătoare a realităţii, mărginită de uşa balconului, mi-aduce aminte de vederile chinezeşti de demult, în care, la o simplă mişcare, fete îmbrăcate şi zîmbitoare rămîneau la fel de zîmbitoare, dar, brusc, fără haine. Depinde ce vrei să vezi. Lîngă casele cîndva superbe se înalţă azi spaţii pentru birouri. Mari, din sticlă, beton şi fier-beton. Mă amuz închipuindu-mi viitori funcţionari ieşind la orele serii din birouri, spre maşina personală, acompaniaţi de ofertele peştilor gata oricînd să le ofere o prospătură. Dintr-un unghi al camerei, fotog