Pre- şi post-modernitate ornamentală
Arhitectura modernă desăvîrşeşte un proces de separare a decoraţiei de opera "propriu-zisă", de trimitere în secundar a ornamenticii şi de eliminare a acesteia, proces care precede modernismul şi care este consîngean cu producţia industrială, de massă, a obiectelor mediului uman. Pentru obiectul artizanal, gradul de detaliere şi ornamentică vorbeşte despre profesionalismul meşterului care l-a creat; mai mult, detaliul ornamental este parte consîngeană din obiect, pentru care nu există detalii marginale. Nu se poate spune despre cusăturile unei ii că sînt un surplus, un excedent. În cazul arhitecturii, detaliile arhitravei dau scară, înlătură apele ploii, decorează clădirea modulîndu-i efectele. Pentru arhitectura modernă, fascinată de industrie, structura portantă constituie esenţa clădirii, după cum funcţiunea reprezintă cauza ei. În acest binom nu există loc pentru ornament, acesta este doar o piedică în calea vitezei de execuţie a obiectului. Mai mult decît atît, din momentul în care arhitectura modernă a dorit să se separe de tradiţie, ornamentica - chintesenţă a acestei tradiţii, cea care "datează" şi "localizează" opera (o situează istoric şi geografic aşadar) - a devenit, inclusiv din acest motiv, inamicul declarat al "ubicuităţii" culturale a operei. Ornamentica este, de fapt, consubstanţială clădirii şi este aceea care, prin interesul pentru semnificare, desparte zidirea-care-doar-adăposteşte de arhitectură. Dar, atunci, ce este aceasta din urmă? Ce are ea în plus faţă de adăpost? O explicaţie încă modernă ne vine de la Robert Venturi, pentru care arhitectura este un "adăpost decorat cu simboluri". Dar, mergînd încă mai în profunzimea "ontologică" a operei, putem spune că ornamentul are un rol holografic şi fractal în raport cu ansamblul: astfel, indiferent de scara detalierii, ornamentul păstrează gradul de com