Două dintre filmele pe care le-am văzut în ultimul timp, Casa de lîngă lac (în regia lui Alejandro Agresti, cu Sandra Bullock şi Keanu Reeves) şi Fosta mea supergagică (în regia lui Ivan Reitman, cu Uma Thurman, Luke Wilson) găsesc soluţii inedite uneia dintre veşnicele probleme ale omenirii repartizate pe sexe: şi anume, cea a relaţiilor. Această complicată interacţiune a celor două categorii despre care s-a bătut atîta monedă, cu privire la cît sînt de diferite şi de cîte strategii au nevoie pentru a fi aduse laolaltă în mod armonios, se pare că nu-şi mai găseşte locul decît în afara banalei existenţe cotidiene, care funcţionează după plicticoasele legi ale fizicii. Cel puţin aşa se întîmplă atît în privinţa Sandrei Bullock şi a lui Keanu Reeves, cît şi în cazul personajului interpretat de Uma Thurman: primii doi sfidează, în mod ciudat, legile timpului, în timp ce G-Girl le trangresează pe cele ale gravitaţiei, şi limitele fizice umane în general. Sandra Bullock şi Keanu Reeves trăiesc în aceeaşi casă, dar în doi ani diferiţi: ea - în 2006, el - în 2004. Datorită unei cutii de scrisori vrăjite, cei doi pot coresponda peste timp. Evident, se ţese o poveste de dragoste, cu diverse întoarceri temporale şi jocuri ale memoriei. Cei doi au întîlniri - să zicem nereuşite - datorate percepţiei temporale diferite a fiecăruia. În final, ca şi în cazul lui Superman, care decide să intervină în cursul istoriei, pentru a-şi salva iubita, şi cei doi eroi reuşesc să se întîlnească şi rămîn împreună, după ce lucrează puţin la destin: ea reuşeşte să-l împiedice pe el să aibă un accident fatal. Povestea poate fi considerată banală sau siropoasă într-un sens mai SF, un fel de Undeva, cîndva cu marjă mai mică de deplasări în timp. Totuşi, există în film cîteva scene - să le spunem de atmosferă - care nu sînt fade: scenele cu cei doi (ea, doctoriţă, el - arhitect) performîndu-şi