Un oraş este înălţat sau degradat de impresia pe care o fac statuile sale. La Bucureşti n-am stat niciodată prea bine din acest punct de vedere. Seria de figuri istorice propuse veneraţiei populare a început relativ tîrziu: cea mai veche statuie e cea din faţa spitalului Colţea, ridicată de Karl Storck în 1869 în amintirea ctitorului acestui aşezămînt, spătarul Mihai Cantacuzino. De atunci s-au tot înmulţit dascălii, scriitorii, miniştrii sau voievozii distribuiţi pe la răspîntii ori prin parcuri, fie de mîna meşterilor indigeni, fie lucrări mai scumpe, comandate la Paris sau la Florenţa. Singure, trei opere monumentale se despart de convenţia care le-a imprimat celorlalte o rigiditate severă: "Aviatorii" Lydiei Kotzebue, "Cărturarul" lui Anghel (Monseniorul Vladimir Ghica) şi magnifica operă a lui Mestrovici, "Ion I. C. Brătianu". Cu ele se poate înfrunta judecata cea mai exigentă, la nivel european. Adevărul este că acest tip de artă reflecta o sensibilitate care nu mai este a secolului care începe şi reprezenta o cultură de care ne distanţăm: artă figurativă, eroi care plămădesc istoria... Pe de altă parte, ultimele podoabe adăugate oraşului nostru, cu binecuvîntarea comitetului de pe lîngă Ministerul Culturii care avizează monumentele de for public, au dat greş faţă de orice estetică, tradiţională sau avangardistă. "Ţepuşa", de pildă, este o jignire adusă bunului-simţ. Festivalul francofonilor a trecut şi ne-a lăsat o statuie nouă. Aşezarea ei pe marginea unei pieţe care abia-şi găsise centrul, gravitînd de cîţiva ani în jurul Discului crucifer al lui Paul Neagu, este cel puţin neinspirată. Piaţa a primit numele actual, Charles de Gaulle, cu ocazia precedentei vizite a preşedintelui Chirac. Am supralicitat acum cu statuia marelui om, ca să i-l arătăm oaspetelui. La Paris, statuia generalului e pe Champs Elysées, în apropiere de ale lui Clemenceau şi Churchil