Mărturisesc plin de smerenie, ca în faţa confesorului pe care, de altfel, nu-l am: articolele săptămânale pentru România literară sunt, pentru mine, o doză de otravă eliminată. După ce-mi scriu "rubrica", mă simt mai optimist, mai pregătit să fac bine semenilor. Mai creştin - dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Probabil că, din acest motiv, unii, nu puţini, din cei care mă cunosc, spun că scriind aceste articole mi-am ieşit din minţi, am înnebunit, că am ajuns un apucat etc., etc. Se prea poate. Important e, pentru mine, că după ce am transmis redacţiei cele şapte mii cinci sute de semne, viaţa îmi pare mult mai plină de farmec. Iar bonomia mea, binişor boţită peste săptămână, îşi revine la forma iniţială.
Acest preambul nu deschide - cum unii cititori informaţi ar putea crede - încă un episod din frontul de luptă inaugurat recent cu dl Radu Cosaşu. Amân acea bătălie pentru momentul când voi fi convocat - la somaţia preopinentului meu - în faţa Comisiei de Onoare* a Uniunii Scriitorilor. Acolo, cu cărţile şi articolele pe masă, voi spune ce am de spus. Astăzi, sunt optimist în mod programatic. Sau mai degrabă polemic. M-am săturat de veşnica nemulţumire a românilor ce se plimbă pe la televiziuni ori îşi dau cu părerea în presa scrisă. Ca nişte primadone cărora nu le-a sosit trăsura la timp, o armată de băgători de seamă au reuşit, în timp record, să falsifice semnificaţia şi importanţa aderării României la Uniunea Europeană.
Văd în figurile acrite şi în meşteşugitele relativizări ale importanţei momentului veşnica mentalitate de pomanagiu a atâtora dintre români. Oameni care au practicat decenii în şir relativismul abordând o filozofică perspectivă a neputinţei şi nenorocului, nu pot crede acum că am ajuns acolo unde, de fapt, nu prea am merita să ajungem: în lumea civilizaţiei şi a bunăstării occidentale. Mefienţi peste măsură, aceşti preoţi a
