Cunosc persoane care au grija de cele mai mici detalii. Nu lasa nimic neverificat, nu abandoneaza amanuntele (care uneori fac diferenta), nu obosesc sa lustruiasca atat suprafetele vizibile, cat si pe cele invizibile. Perfectionistii, adica.
Nu fac parte, din pacate, din aceasta categorie. Accept micile erori, imperfectiunile, scaparile neesentiale, adica greselile omenesti fara voie si care nu sunt rod al neglijentei funciare sau al dispretului fata de celalalt. Mai mult, apropierea de perfectiunea imaginata de oameni ma sperie, imi da o senzatie de frig, ca in vecinatatea unui aisberg abstract, dar cu puteri concrete de distrugere.
Pana unde insa putem tolera greseala? Cand devine ea dispretuitoare, agresiva, umilitoare? Pai, cand simti de la o posta intentionalitatea si lipsa de respect.
Nu cu mult timp in urma, am fost cu toata familia sa sarbatorim ziua de nastere a fetei mele. Am ales, la sugestia unei prietene, un restaurant elegant, nu departe de Institutul Parhon. O fosta casa boiereasca, bine reamenajata, eleganta, cu muzica discreta de caf?-concert. Curatenie, lumini placute, aranjamentul meselor "ca la carte". Chelneri politicosi, eficienti, neagresivi. Totul bine, totul placut. Mancarea buna si ea, servita cu amabilitate si promptitudine, la intervale potrivite. Bine. Prea bine. Pana in final, adica la mal, acolo unde se ineaca cine da cu batul in balta. Finalul care, daca e ratat, anuleaza aproape toata constructia fericita de pana atunci.
Nota de plata - prezentata frumos pe o tavita de argint, sub o floare. OK. Numai ca in secunda aceea, chelnerul care mi-o adusese s-a aplecat, discret si nu prea, la urechea mea si mi-a suierat printre dinti: "La noi, regula este sa dai bacsis 20%".
Nu-mi venea sa cred! Era aproape o amenintare! S-a departat cu un suras perfid si satisfacut. Mie asa ceva inca nu mi se mai intamplase
