A apărut, cred, odată cu toamna. Cel puţin eu de-abia atunci am început să-l remarc. De fapt, de-abia atunci am început să renunţ la maşină şi să circul doar cu metroul, ca să nu mă mai enervez din cauza traficului şi a mîrlăniei. La orice oră veneam, îl găseam instalat deja pe banca sa din micul părculeţ dintre gura metroului şi muzeu, înfăşurat într-un impermeabil lung şi incolor. Pe cap avea totdeauna o căciulă de blană cu clape, subţiată de atîta purtat. O clapă atîrna, bleagă, pînă pe gît, cealaltă stătea, nu ştiu cum, pe jumătate ridicată, precum urechile acelor cîini-lupi care nu sînt încă maturi şi nu vor fi niciodată chiar lupi. La picioare, în stînga, avea o sacoşă din acelea de rafie, roşu cu albastru şi cu alb, burduşită cu lucruri. Probabil toată averea sa. Deschis pe picioare se afla un caiet studenţesc, din care (sau peste care, nu prea puteam să-mi dau seama) ieşeau nişte ziare sau foi de reviste. Avea totdeauna un creion lung cu care scria ceva în caiet. Aveam impresia că erau cuvinte încrucişate. Cînd ieşeam, pe la prînz, nu mai era acolo. Dispărea. Mă întrebam totdeauna unde putea fi, de unde venea şi unde se ducea. Desigur, unul dintre vagabonzii oraşului, dar mă intriga. Mai ales umbra de zîmbet cu care completa careurile sale de cuvinte încrucişate, fără să acorde vreo atenţie trecătorilor. - De ce o luaţi mereu pe aici şi nu pe la stop? - m-am pomenit într-o zi că mă întreabă, aşa, din senin, omul din parc. - Îmi aduce aminte de copilărie - m-am surprins răspunzînd. Eu am învăţat la şcoala aia din colţ şi aici era monumentul soldatului sovietic, iar în spate nişte tufe de forsiţia în care ne jucam. - Ştiam eu! - exclamă omul - Ce să ştiţi? - Că nu veniţi degeaba pe aici, în loc să o luaţi ca toţi oamenii grăbiţi pe acolo, pe la stop. Cei care trec pe acolo sînt periculoşi. Cei care trec pe aici sînt altfel, sînt ca mine. N-am înţeles ce vo