Una dintre expresiile care exasperează, enervează, sîcîie, dezgustă, plictisesc pe toată lumea este "Pe vremea mea...". Obligatorii sînt primele trei cuvinte; după ele, alegerea devine, practic, nelimitată: "...vara era vară şi iarna era iarnă", "...roşiile aveau alt gust", "...tinerii erau mai politicoşi", "...tramvaiele veneau mai des" şi aşa mai departe. Îmi aduc aminte ce rău mă scotea din sărite expresia aceasta cînd aveam 20 de ani şi cum juram că eu n-o voi folosi niciodată, orice s-ar întîmpla (las’ că nici nu preconizam să apuc vîrsta la care începe ea să fie folosită...), aşa cum juri, în adolescenţă, să nu capeţi vreodată burtă, să nu adormi la televizor, să nu scoli vreun puşti de pe scaun în autobuz ori să nu te desparţi în veci de amorul vieţii tale. Porcăria infinită pe care ţi-o rezervă condiţia umană este nu doar că, la un moment dat, ajungi fără greş să faci toate astea, dar - mai ales - că nici nu-ţi dai seama că le faci: teribila expresie îţi iese pe gură cu perfectă naturaleţe, suprema ta opoziţie la fenomenul pe care ea îl ilustrează mărginindu-se la punerea unor ghilimele hazoase. Pasămite, mă prefac, numai, că am devenit o babă cîrcotaşă... Dar, pe de altă parte, cum, Doamne iartă-mă, să nu spui ce spui cînd se poate dovedi, matematic şi statistic, că într-adevăr clima s-a modificat în ultimii 25-30 de ani, că într-adevăr legumele şi-au schimbat gustul şi aroma din cauza îngrăşămintelor, erbicidelor, insecticidelor ş.cl., că într-adevăr mijloacele de transport în comun circulau mai bine, populaţia fiind pe-atunci mai puţin numeroasă? Cît despre buna-creştere a tinerilor... Acum circa două săptămîni, într-o seară, aşteptam, în sala Amfiteatru a TNB, începerea unui spectacol japonez cu Îmblînzirea scorpiei de Shakespeare. Compania niponă (pe numele ei, Théâtre du Synge) venise la Bucureşti pentru două reprezentaţii; în prima seară, în sal