Unul dintre misterele poeziei este modul in care ea ni se comunica, ne emotioneaza. Nebuloasa aceasta care este receptarea tinde, in ideal, sa faca pandant cu vartejul inspiratiei care a dus la crearea acelei poezii.
Folosirea persoanei intai este modul prin care poetul spera sa obtina identificarea cu cititorul, dar poate ca mai important decat asta este tonul de destainuire neutra, neutilitara, facuta tie insuti in momente de cumpana, asadar o anume dezinteresare de posibilul ochi care va citi acele randuri. Poezia trebuie sa fie o monada, suficienta sie insasi, si abia atunci va fi a tuturor.
L-as situa pe poetul Andrei Zanca* in categoria fericita a celor ce reusesc sa-si transmita mesajul direct, eficientizand fiecare cuvant, fiecare vocala. Invaluitoare, calde, reverberante, poemele lui parca se scriu in clipa lecturii. Impactul poet-lector este unul total, reversibil si in acelasi timp, degajat, neopresant. Poetul nu stie mai mult decat cititorul, iar cititorul poate umple cu amintirile lui golul cate unei fraze lasate in suspensie. Destainuire simultana a tuturor celor ce citesc, text multiplu, ascendent, lucruri si cuvinte ce ating evanescenta, o adeverire afectuoasa, o implinire faramitata in fuioare, o iubire nu paradisiaca, ci purgatoriala, la panda, in devenire, o plasma a imaginilor care se atrag in virtutea unor valente libere, a unor sugestii niciodata duse pana la capat.
Poemul lui Zanca este aidoma acelor vartejuri care se isca din nimic (Cezar Baltag le numea, intr-un memorabil poem, Frumoasele), mijloacele lui de expresie sunt subtile, parcimonioase, directe si convingatoare: aparenta, transparenta, miscarile bruste si lente, locale si cosmice, lumina care se inalta, umbra care se tocmeste, flacara care palpaie, crengile de arbori care tremura, insemnele sporadice dar persistente, observatia in treacat care cladeste mai durab
