În ciuda titlului amăgitor, acest Jurnal II (Editura Teşu, 2006) al lui Mihail Sebastian nu este, de fapt, un jurnal. Şi nici nu e tocmai - propriu vorbind - o carte scrisă de autorul Ultimei ore. Fără a se intersecta cu celebrul Jurnal publicat în 1996 de Editura Humanitas, ea reprezintă rezultatul încercării lui Teşu Solomovici de a reuni, sub forma unor note diaristice, toate fragmentele de publicistică având miză cât de cât personală ale lui Sebastian. Astfel, cronici literare publicate între 1926 şi 1945 în Cuvântul, Revista Fundaţiilor Regale, România literară, Rampa, Contimporanul, Universul literar, Viaţa Românească, Vremea etc. sunt citite din prisma lectorului avid de mărturisiri şi mutate în categoria confesiunii.* Ca mai întotdeauna, însă, în asemenea situaţii, atenţia parcurgerii nu ţine loc de îndreptăţire.

Cel mai la îndemână reproş care s-ar putea face acestui op vizează - fireşte - titlul, revendicându-se indiscret de mult din adevăratul jurnal. E imposibil să ignorăm relaţia directă de aparentă continuitate care se creează voit între cele două cărţi. Un titlu cheamă pe altul, iar un succes aduce după sine un alt succes. Este o lege implicită de promovare, aplicată cu destulă inteligenţă, o mutare bună în ceea ce priveşte un anumit tip de marketing. Ar fi naiv, vetust sau ipocrit să fim prea rapid scandalizaţi de aşa ceva. Până la urmă, nu există nici o culpă gravă într-o simplă strategie. Ba încă într-una una dejucată. Cu atât mai mult cu cât, încă de la răsfoire, cartea dezvăluie munca întru totul onestă a lui Teşu Solomovici. Un surâs - nu lipsit totuşi de simpatie - e, cred, o reacţie emoţională suficientă.

Rezervele mele vin dintr-o altă direcţie, care priveşte construcţia teoretică a acestui volum. Subintitulat "jurnal indirect", încadrat (în prefaţă) în specia incertă a "jurnalului public", conceptul rămâne în final n