Nesfîrşita discuţie despre "generaţiile literare" este la noi recurentă, cu puseuri intermitente, dar dese, precum febra paludică, şi are aproximativ acelaşi rezultat - epuizarea participanţilor, fără vreun progres perceptibil la nivelul ideii. întîlnirea ocazionată de "Zilele G. Călinescu" de la Oneşti din anul acesta a adus din nou în discuţie eterna problemă a raportului dintre "generaţii" şi a provocat, în mare, aceleaşi previzibile jerbe verbale.
Discuţia în cauză înseamnă de obicei, în România anului 2006, înfruntare polemică şi discurs revendicativ. Există pe această temă o întreagă bibliografie de specialitate, mai ales franceză, dar ea rămîne ignorată cu superbie; cel puţin pînă acum, observăm mai ales vocaţia interjecţională a disputei, evocarea confuză şi vagă de argumente literare pentru mascarea unor pulsiuni ce n-au nimic a face cu literatura, ci doar cu obsesia afirmării sociale şi mediatice. Aşa a fost mereu şi pretutindeni, dar cu atît mai mult în România acestui început de secol.
Să amintim însă - nu pentru a scuza, ci pentru a explica - un fapt important: disputa "generaţională" survine după lunga noapte comunistă, în care însăşi idea de "generaţie" fusese extreme de prost privită. Atunci, societatea trebuia să fie "monolitică", după expresia consacrată, iar masa scriitorilor - de asemenea; orice fel de grupare, fie ea şi doar pe criterii de vîrstă, avea un aer sulfuros: evoca posibilitatea unor "devieri", a unor "divergenţe" faţă de linia oficială. Unitatea îngheţată a frontului literar s-ar fi văzut astfel pusă în discuţie şi nimic nu irita mai mult conducerea comunistă decît varietatea ori polemicile într-o societate sortită prin definiţie unanimităţii. Resurecţia victorioasă a diferenţei, ce s-a produs după 1989, a fost, aşa cum era şi normal, zgomotoasă, hipertrofiată, uneori grotescă; niciodată adagiul Il faut que
