Libuse Valentová: Stimate domnule Ierunca, o primă întrebare din partea mea ar fi următoarea: credeţi că mai este necesară distincţia dintre literatura oficială şi cea de exil şi de sertar? M-ar interesa dacă se poate compara situaţia literaturii române cu ceea ce se întâmplă în literatura cehă. La noi, imediat după noiembrie 1989, am încetat să mai vorbim despre cele trei curente ale literaturii - literatura oficială, cea de samizdat şi cea a exilului. Numeroşi critici şi scriitori au declarat că de acum încolo există numai literatura cehă. Cum vi se pare, din punctul acesta de vedere, situaţia literelor româneşti?

Virgil Ierunca: După cum nici o ţară din Est nu se poate compara cu Cehoslovacia pe plan politic, nici literatura din Est, recte din România, nu se poate compara cu aceste împărţiri pe care le-aţi găsit în literatura cehă. În România, lucrurile stau în felul următor: dată fiind situaţia politică, există întotdeauna şi există şi în clipa de faţă o literatură oficială care este încurajată de oficiali. Cine sunt oficialii? La noi, oficialii sunt, de la domeniul politic până la cel cultural, exact aceia care ocupau posturi înalte şi sub Ceauşescu. E o continuitate exacerbată: toţi laudătorii, toţi cei care aduceau ode şi osanale lui Ceauşescu, îi găsiţi astăzi în posturile-cheie din cultură - edituri, ziaristică ş.a.m.d., ceea ce face ca literatura de tip retrograd să fie astăzi încurajată exact de aceiaşi oameni. Deci, situaţia nu se poate compara cu cea din ţara dv. Bineînţeles, există şi după revoluţie o literatură liberă care uneori reia ceea ce s-a făcut bun în timpul dictaturii. Din păcate, în România n-a existat samizdat, spre deosebire de Cehoslovacia, unde scriitorii erau în acelaşi timp şi cetăţeni; în schimb, în România, puţinul cât s-a rezistat împotriva regimului totalitar, s-a făcut prin literatură, prin cărţile publicate. Cred că R