Desi, in ultimii ani, circulatia produselor culturale inspre si dinspre Romania s-a intensificat, desi artistii din diverse domenii, inclusiv cei din domeniul spectacolului, au inceput sa umble liber prin lume, ajungand si pe la noi (ori de la noi, pe la altii), desi numarul prezentelor exotice la festivalurile interne de teatru a crescut semnificativ, scena autohtona nu are inca obisnuinta de a fi calcata - metaforic vorbind - de incaltari straine. De aceea, aparitia in peisaj a cate unui regizor "de-afara" continua sa suscite emotii suplimentare.
Continua, mai exact, sa fie considerata un fapt exceptional si caruia i se cuvine un tratament (mediatic, administrativ etc.) exceptional. Nu neaparat mai bun, sa ne intelegem. De pilda, atitudinea cronicarilor teatrali fata de spectacolul unui "strain" - realizat cu material pamantean - se reduce, in linii mari, la o acceptare totala si entuziasta, respectiv (mai adesea) la o negare violenta si tafnoasa, motivata subtextual de ideea "Ce cauta asta aici ca sa manance banii nostri?" si textual, in genere, de asertiunea "De-alde astia avem si noi destui!". Uneori, ce-i drept, avem; alteori, insa, nu. Dar problema este, cred eu, una mai adanca, de mentalitate: in judecarea operei scenice a unui autor de pe alte meleaguri primeaza, in gandirea critica romaneasca, pretentia ca acea opera sa aduca un "ce" diferit, care, la o adica, sa justifice importul. Altminteri, daca face spectacole ca si compatriotii, ce naiba mai vine pe capul nostru?! Globalizarea se vede inca, de pe malul Dambovitei, ca o extravaganta cam lipsita de sens.
Nu demult, au avut premiera doua spectacole semnate de regizori cu nume neobisnuite: Medeea de Euripide, montat la Teatrul National "Marin Sorescu" din Craiova de Yiannis Paraskevopoulos, si Hamlet, album de familie, pe texte de William Shakespeare, Heiner Muller, Rainer Maria Rilke si V
