Una dintre multele metehne ale romanelor contemporane validate cu entuziasm de critici este că pun experimentul formal pe primul plan, sacrificând cu bună ştiinţă istoria, povestea. La polul opus se află cărţile arătate cu degetul şi puse la colţ de cei care se cred în măsură să o facă, tocmai pentru că scriitura e banală, iar poveştile fie sunt simple şi numai bune de empatizat, fie merg pe filiera senzaţionalului, a mistificării, remistificării, demistificării, până la urmă a anulării totale a istoriei. Un echilibru este greu de obţinut, foarte puţini sunt scriitorii care reuşesc să nu cadă nici într-o extremă, nici în alta, şi să spună o poveste bună într-o manieră proprie, marcată stilistic şi formal. Un astfel de exemplu este Amin Maalouf.

În cazul lui, biografia joacă un rol fundamental. Născut în Liban în 1949, Amin Maalouf emigrează la 27 de ani în Franţa, începe o carieră în publicistică, va călători enorm, fiind interesat îndeosebi să surprindă conflictele de orice fel la faţa locului. Avem de-a face aşadar cu un oriental sadea, îmbibat de tradiţie şi fascinat de poveştile de tot soiul, dar care a adoptat totodată valorile democraţiei occidentale şi se împacă foarte bine cu traiul secolului 21 fără a uita în niciun moment de unde a plecat. Această fericită fuziune culturală se va vedea limpede şi în cărţile lui.

În 2004 Editura Polirom a început o serie de autor Amin Maalouf, primul titlu apărut fiind cel mai recent roman al său (şi mai spectaculos, şi mai sigur că va avea succes de public), Periplul lui Baldassare. Un jurnal de Ev Mediu târziu, împănat cu elemente de fantastic şi care se încheie cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat. În orice basm cumsecade, la început există un echilibru, apoi se întâmplă ceva care întoarce pe dos echilibrul, are loc o acţiune de remediere a problemei şi în final se ajunge la o situaţie linişti