Cartea de nisip a lui Borges tinde sa devina, tot mai mult, o carte de siliciu, de cand Google si-a propus sa digitalizeze volumele din marile biblioteci ale lumii. Cine se bucura? Cine se plange? Mai poate cineva sa ramana indiferent?
Cam acestea sunt intrebarile pe care si le pune si Jason Epstein intr-un numar recent din The New York Review of Books, comentand cinci noi volume consacrate fenomenului Google si impactului dintre cel mai puternic motor de cautare de pe World Wide Web (creat, in 1998, de doi absolventi ai Universitatii Stanford, Larry Page si Sergey Brin) si literatura lumii, inca extrem de familiara in varianta tiparita pe hartie.
In ce masura raportul dintre democratia la pret redus a Internetului si inflatia nediscriminatorie de texte accesibile oricui, oriunde, va mai fi apt sa genereze sisteme de valori recognoscibile pe scara larga - pare a fi marea dilema din aceasta dezbatere ad-hoc. Cine sau ce va decide: numarul de accesari contorizate instantaneu, vanzarile - monitorizate permanent - realizate cu cartea de credit sau decantarile sui generis de pe forumuri, chat room-uri ori link-urile aferente blogurilor? Mai conteaza vreo alta instanta critica decat "bunul-gust" contaminant si autoreplicant al internautilor? Copiii care se nasc cu mouse-ul in mana vor mai avea nevoie (sau chef) de manuale, fie ele alternative?
De fapt, cred ca toata aceasta isterie care tinde sa demonizeze web-ul are la baza o incapacitate (funciara?) a celor care nu sesizeaza revolutia actului de comunicare din ultimii ani. Se naste, practic, o clasa de receptori virgina si imuna la prejudecatile subconstientului colectiv tip Letea. Prapastia care-i separa, de pilda, pe pustanii veniti cu laptop-ul in rucsac in fata la Beaubourg (Centrul Pompidou) pentru a profita de spatiul Free WiFi creat acolo (i-am vazut de curand, la ultimul meu raid parizian) si ge
