E mult mai plin de fum. Basculantele îl trimit în trîmbe, ca balenele. Maşinile sportive aruncă aşa, cîte un panas care se risipeşte imediat în curentul de aer al demarajului. Cu timpul, înveţi să deosebeşti după miros dieselul fin de BMW, de pîrîitoarea vreunui Volkswagen de dinainte de Revoluţie. Şi mai repede înveţi zgomotul maşinilor care vin din spate: dacă fîşîie e bine: şoferul de limuzină are îndeobşte mai mult respect pentru scuteriştii fără apărare decît cel de camion. Claxoane sînt puţine: sutele de motociclete vîndute anul ăsta au făcut ca două roţi pe carosabil să nu mai provoace aceeaşi reacţie ca patru picioare. Altfel spus, lumea nu ne mai claxonează ca pe vaci. Şi nici noi nu ne mai dăm la o parte, ca să fie clar! Totuşi, comunitatea scuteriştilor rămîne conştientă de rolul ei subaltern, pe alocuri chiar mizer, în societatea asflatică. De la mopedul de pe care curg piesele şi pînă la Peugeot-ul scump, cu pornire electrică şi cu abţibilduri de formula 1, sîntem o apă şi-un pămînt de flori. N-am avut bani de maşină. Şi nici de-o motocicletă ca lumea. În plus, n-am avut nici demnitatea să ne luăm bicicletă, care ar fi fost o declaraţie mai sinceră în privinţa statutului nostru social. Avem un motor sub fund, însă e mic. Şi trebuie să ne descurcăm cu el, cu înţelepciunea aceea a zicalei care zice că nu contează dimensiunea, ci felul în care iei curbele. Cu scuterul nu poţi demara pe o singură roată, cu nerv. N-are putere şi nici nu e făcut pentru aşa ceva: te-ai lovi de aripa din spate. Dacă iei o fată cu tine, viteza maximă se duce naibii, odată cu speranţele tale că o vei mai vedea vreodată. Scuterul cel mai mic (din punct de vedere al capacităţii motorului), pe nume moped, nici nu se conduce cu carnet special - trebuie doar să ai 16 ani. Ce vreţi mai mare dramă, ca nici actele să nu te deosebească de biciclist? Şi totuşi, pe noi şi pe biciclişti