Începe să devină o tradiţie a Partidului Naţional Liberal „devorarea” publică a celor care l-au condus în diverse perioade. Fondatorul partidului, Radu Câmpeanu, a fost detronat brutal, la Poiana Braşov, în 1992, după alegeri şi, ulterior, exclus. Valeriu Stoica, după ce a salvat - printr-o decizie controversată - partidul de la o soartă de tip ţărănist şi după ce a reuşit să împace tendinţele divergente prin propria sa retragere, a fost marginalizat până la ignorare. Acum, Stolojan, cel care prin autoritatea proprie a făcut posibilă alianţa care a adus partidul la putere, este pur şi simplu azvârlit afară, pe uşa din dos.

Merita Stolojan un astfel de tratament? Chestiunea e discutabilă. De la istorica sa capotare, în cursa pentru preşedinţie (cursă pe care îmi permit să cred că ar fi pierdut-o), el s-a plasat în umbra noului preşedinte, acceptând cu modestie o poziţie de scutier.

Consilier prezidenţial, el nu şi-a luat niciodată rolul în serios şi de numele său nu se leagă nicio iniţiativă notabilă. În biroul somptuos de la Cotroceni, el şi-a dedicat timpul observării şi analizării anomaliilor care fac din PNL câştigătorul perdant al ultimelor alegeri. Pentru că, deşi se află la putere, deşi are în mâini pârghiile executive, partidul cunoaşte o uzură rapidă, în contratimp cu ceea ce se întâmplă cu formaţiunea aliată. Aceasta, susţinută de preşedintele ţării, pare să-şi treacă în beneficiul propriu cam tot ceea ce pierd liberalii. Inclusiv oamenii pe care aceştia îi aruncă peste bord. Demersurile lui Stolojan, corecte pe fond, nu sunt luate însă în serios de aripa radicală din partid, condusă chiar de preşedintele Tăriceanu, deoarece prin funcţia pe care o deţine şi prin apropierea cel puţin teoretică, el nu mai este perceput ca un liberal, ci cel mult ca un cal troian al democraţilor. Nu mai vorbesc de faptul că prin calitatea sa Stolojan ar fi trebuit