Presedintele Basescu a comis in câteva zile o grosolanie de neiertat si un act de curaj uman si politic. Ma refer, in primul rând, la jignirea unui jurnalist dupa ceremonia de instalare a directorului SRI. Nu numai ca reactia a fost badaraneasca, dar si contextul e ingrijorator. Presedintele se intinde la o bârfa groasa cu Timofte si Maior, se simte bine cu „baietii“ pe seama presei, care in acel caz ii adresase o intrebare legitima: mai sunt securisti in SRI? Basescu spusese ca exista informatii cum ca nu mai sunt fosti lucratori din directia I. Asta nu exclude insa celelalte directii ale Securitatii. Iar pentru un om care e sef peste servicii nu e permis sa vorbeasca incepând cu „exista informatii“, trebuie sa prezinte certitudini. Dupa câteva zile, acelasi om participa la comemorarea Holocaustului. Acolo a reafirmat decizia ca statul român sa isi asume acele evenimente, chiar daca „este un proces dificil care inseamna schimbare de mentalitati, capacitatea de a accepta realitatea, dupa 50 - 60 de ani in care istoria a fost transformata intr-o minciuna“. A amintit de vizita pe care a facut-o la Memorialul Holocaustului din SUA. Pus in fata fotografiilor din România acelor ani, atunci i-au dat lacrimile. Si acum s-a intâmplat din nou. Eu cred ca aceste lacrimi au fost sincere. Sa lacrimezi la comemorarea Holocaustului nu e o tema care aduce voturi in România, poate chiar dimpotriva. Inseamna sa-ti pese de un adevar istoric neplacut celor mai multi dintre noi: ca statul român, reprezentat atunci de dictatura militara a lui Ion Antonescu, a omorât oameni pentru ca apartineau altor etnii. Prin ocultarea partii urâte a acelor ani, ne-am obisnuit cu ideea ca românii au fost doar eroi si victime ale razboiului. Dar tot români au fost si cei care au inchis oameni in vagoane de vite si i-au deportat in conditii groaznice. Presedintele a ramas impresionat in vizita sa la Memo