Vorbeste incet, atent parca la soaptele zidurilor, ale ferestrelor inchise dincolo de timp. Alaturi, "Curtea Veche", "Garduri rosii", compozitii in ocruri si brunuri, griuri si alburi ademenite in fulgere de ultramarin. Are chipul invadat de lumina; de bucuria intalnirii libere.
Cand si cand, rosuri tremurande de tristete vin dinspre "Ruine" pentru a-mi reaminti ca il ascult pe un fost traitor in Arhipelagul gulag, un spatiu imprejmuit cu patru randuri de sarma ghimpata: lagarul Oranke. "Iarna", "Flori de toamna" tresar, instantaneu, uimite parca de cadenta frazelor care acopera, pe rand, galeria cu amintiri. Cuvintele rostite pe un ton prietenos dau frau liber, in alb si negru, unui trecut strain perceptiei noastre.
Istorii zabrelite undeva, in tainitele memoriei, de unde se revarsa incet, aproape neverosimil, peste linistea muta de uimire a prezentului. Nu, nu este prizonierul tenebrelor care i-au cenzurat copilaria si adolescenta. Nici al revoltei pe care altii, poate, ar afisa-o violent.
Ervant Nicogosian. Frumusetea acceptarii intunericului; a tacerii in care s-a autodefinit, in care si-a construit lumea visului sau dintotdeauna: arta salvatoare.
Omul si pictorul venit dintr-o carte de istorie aproape nescrisa, ce "cantareste" opt decenii.
- Ce primeaza in viata dumneavoastra: trecutul pe care l-ati invins, sau arta care vine sa ocupe acest spatiu, ca un martor salvator, sa va aminteasca drumul parcurs si sa va elibereze de poverile lui?
- Ma preocupa ce a fost in trecut. Adica am ramas cu aceasta imagine foarte pregnanta care s-a intiparit in memoria mea pentru ca adolescenta acolo am petrecut-o si acest lucru dispare greu. Foarte greu am trecut acei ani. Razboi, cetatean strain in Uniunea Sovietica... Noi am fost luati asa: tata, mama si patru copii. Asta se intampla in plina zi, la ora unu si jumatate. A venit o d
