Razvan Exarhu: „Spatiul nostru public, atat cat e el, este sufocat de cele mai complexe forme de indignare, aflate intr-o continua evolutie.”
Situatia e sub control. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Iata un citat istoric delicios din prefectul de Calarasi, oferit de un prieten atent. Umorul total al declaratiei este pentru mine o trimitere directa la aceasta nesfarsita indignare in care traim. Spatiul nostru public, atat cat e el, este sufocat de cele mai complexe forme de indignare, aflate intr-o continua evolutie.
Nicio clipa de ragaz, nicio abatere de la programul zilnic de sufocari si dumnezei nu sunt admise de regulamentul intern al organizatorilor.
Lasand la o parte analistii si diversionistii, restul participantilor se arata inspaimantator de sinceri. Ma indignez, deci exist este parola pe care o rostesc zilnic la TV, pe strada, la carciuma, pe net, la birou sau pe faianta milioane de indivizi pe care nimic nu-i mana in lupta. Pentru ca asta nu este o lupta, asta este o discutie despre o lupta.
Si nimeni dintre principali nu prea moare, nu sunt raniti grav si pagube materiale, ci doar victime colaterale, mai ales din randul publicului.
E ca la raliurile din provincie, unde imbecilii derapeaza si umplu publicul de sange si concluzia e ca asa a fost sa fie. Daca s-ar face un sitcom despre indignarea nationala, el ar trebui numit: Salvati de clopotel.
Intotdeauna cand discutia ajunge in punctul din care ar trebui sa inceapa sa se si intample ceva, suna clopotelul si toata lumea este chemata la masa, la meci, la crima din Primaverii, catre mereu alt subiect care pur si simplu ti se urca sangele la cap, draga.
In fiecare toamna, din ‘90 incoace, toata lumea se revolta in fata mizeriei din camine. E pur si simplu inadmisibil, dar intervine la tanc povestea
