Se va incheia, la 1 ianuarie 2007, o etapa lunga si chinuitoare din istoria mare a natiunii noastre, ca si din micile istorii ale fiecaruia dintre noi. Vom mai avea, fireste, multe de facut de-atunci inainte pana sa ajungem o tara normala, dar in linii mari, odata integrati in NATO si in Uniunea Europeana, putem spune ca grosul tranzitiei s-a terminat. A durat mult mai mult decat ne-am fi inchipuit: saptesprezece ani in plus furati vietilor noastre, dupa atatia alti ani irositi inainte. De multe ori ne miram ca romanii sunt isteroizi si cu moralul la pamant, dar prin ce-am trecut noi in valurile astea de nenorociri, de saptezeci de ani incoace (dictaturi fasciste si comuniste, tranzitii fara sfarsit), sa fereasca Dumnezeu pe oricine. Imi spunea cineva: istoria e ca inelele unui copac. Poti nimeri intr-unul luminos sau intr-unul intunecat, cum ti-e soarta. In cazul nostru, timp de trei generatii au fost numai intunecate...
Ar fi putut fi altfel? Am fi putut evita sirul acesta de catastrofe? E greu de spus. In toti acesti saptezeci de ani, destinul nostru a fost decis de prezenta langa noi, ca o amenintare teribila, a unui mare imperiu. Si inainte fuseseram prinsi intre trei astfel de colosi: turcii, rusii si austro-ungarii. Dar doi dintre ei pierdusera primul razboi si colapsasera. Rusii au fost si ei la un pas de colaps in 1918. Ar fi fost o binefacere pentru ei si pentru intreaga lume. Din nefericire, imperiul tarilor disparand, i-a luat locul un gigantic lagar de concentrare, un pericol de moarte pentru toti vecinii sai, imperiul sovietic. Teama de bolsevizare a-mpins Europa in cealalta extrema criminala, nazismul. De-aici (si dintr-un antisemitism endemic care asocia bolsevismul cu iudaismul) s-au nascut si dictaturile noastre fascistoide din jurul lui 1940. Dupa al doilea razboi mondial, am fost victima unui rusinos targ incheiat de Occident cu monstrul sov