Ceva mai târziu decât ar fi impus-o decenţa, Theodor Stolojan a anunţat că-şi dă demisia dintr-o funcţie pe care a ocupat-o, aproape doi ani, fără niciun temei moral. Aproape concomitent, Partidul Naţional Liberal a anunţat, la rândul său, că-l exclude din partid. O figură de stil, aproape, atâta timp cât, prin lege, Stolojan ar fi trebuit el însuşi să demisioneze din partid, odată cu preluarea funcţiei de sfătuitor al noului preşedinte. Dar acestea au devenit, în ultima vreme, simple mofturi de care nimeni nu mai ţine cont. Cele două acte coroborate cu lansarea platformei de la Piteşti, constituie o veritabilă sinucidere politică a celui care a fost Theodor Stolojan.

A apărut pe firmamentul politic al patriei cu discreţie, ca ministru al finanţelor în guvernul de după alegerile din mai ‘90. A demisionat cu puţin înainte de liberalizarea preţurilor, datorită unor neconcordanţe de viziune cu premierul Roman. După mineriada din septembrie 91, când s-a pus problema unui guvern de urgenţă, care să pregătească alegerile din ‘92, cineva şi-a adus aminte de el şi i l-a propus lui Iliescu, care l-a validat în funcţia de premier.

Pe fondul crizei generale, cu ample mişcări sindicale, Stolojan s-a remarcat prin încăpăţânarea cu care s-a împotrivit cererilor ultimative ale sindicaliştilor. „Am să negociez până o să cad lat sub birou”- a fost replica ce s-a întipărit în mintea oamenilor sătui de agitaţie şi de tulburare. Stolojan părea să fie omul potrivit pentru a le stopa. În anul în care s-a aflat la cârma Executivului n-a făcut nimic, cu excepţia, poate, a unei măsuri care putea să aibă efecte catastrofale - naţionalizarea valenţei. Din fericire, n-a avut, iar Stolojan a rămas în memoria publică ca un politician ferm şi stăpân pe sine. A renunţat la politică în favoarea unui salariu bun la Banca Mondială. A revenit, după încheierea misiunii, pentru a-i face camp