- Editorial - nr. 206 / 19 Octombrie, 2006 In ultima vreme se vorbeste tot mai mult si cu un oarecare entuziasm despre autonomie, interpretata in fel si chip, dupa interese. Sporirea autonomiei locale inseamna, in mod firesc, asigurarea unei mai mari independente a comunitatilor in luarea si aplicarea deciziilor in cele mai diverse domenii. Exista o multime de autonomii. Mai des intalnite si revendicate sunt cele culturale, financiare si teritoriale, dar si de alta natura (universitara, spre exemplu), care, in ultima instanta, presupun un grad de libertate fata de puterea centrala. In anumite limite, asa cum am mai subliniat, autonomia nu constituie un lucru rau. Din contra, ea devine o componenta necesara a democratiei, dar, acolo unde se exagereaza, poate duce la anumite brese, creand in sistem dezechilibre puternice. Dintre toate categoriile de autonomii, cea mai delicata, care poate avea urmari grave, uneori chiar de nerecuperat, este cea teritoriala pe criterii etnice. Autonomiile, ca mod de organizare statala, sunt specifice societatilor asezate, democratiilor avansate, unde dau si rezultate bune. Fara indoiala, acestora le va veni vremea si la noi in tara, odata cu extinderea democratiei, numai ca proliferarea lor se cere facuta cu mult discernamant si pricepere. Motivul este foarte clar _ lipsa de traditie in aceasta directie. Romania a avut parte, in regimul comunist, de cel mai centralizat sistem de organizare a societatii in toate compartimentele ei, motiv pentru care o anumita cultura a autonomiei se implementeaza cu greu. De aceea, o unda verde indreptata brusc spre autonomie ar putea fi similara cu deschiderea Cutiei Pandorei. Pentru a inainta cu pasi siguri spre o democratie aprofundata, de calitate, Romania, prin factorii ei de putere, nu trebuie sa se grabeasca prea tare cu descentralizarea pana ce terenul nu este bine pregatit, mai ales ca, dintre