Era tocmai toamna aia apasatoare pana la prasele, toamna aia care ti se infige ca un cutit in spate. (â¦) Era, cata poezie in tot ce face ea, toamna aceea in care te doare totul si nu mai simti nimic. (â¦) Ca o ispita, dar si ca o izbavire in acelasi timp, in acelasi anotimp, era toamna aia care face tot ce vrea cu tine fara ca tu sa te poti impotrivi cu ceva, cu cineva. Era toamna! Pe ici-pe colo! Era atat de toamna de parca nu mai erau nici trenuri, nici campii, nici zboruri si nici macar ii. Era, ce intamplare, tocmai toamna aia care topeste totul in jur. Doamna aia care imbraca totul in frumos, dar la randul sau, ia cate ceva din frumusetea lucrurilor si vremurilor pe care le randuieste si le domina.
Era tocmai toamna aia apasatoare pana la prasele, toamna aia care ti se infige ca un cutit in spate. Nu curge sange, nu e nevoie de nici o interventie chirurgicala, nici macar de o recomandare si cu atat mai putin de o reteta, dar doare al naibii de frumos, pana la os. Era, cata poezie in tot ce face ea, toamna aceea in care te doare totul si nu mai simti nimic. Te anesteziaza ca si cand ti-ar curge direct in vene, imprastiindu-se prin tot corpul ca un gaz. Era tocmai toamna aia care vine cand nu vrei tu sa vina si pleaca atunci cand vrea ea sa plece. Ca o ispita, dar si ca o izbavire in acelasi timp, in acelasi anotimp, era toamna aia care face tot ce vrea cu tine fara ca tu sa te poti impotrivi cu ceva, cu cineva.
Te lasi posedat de duhul ei, abandonat si cuminte, facandu-ti scenarii despre deriva, dar si despre zbor. Ca o pasare care pluteste cu aripile desfacute, cu un varf spre cer si cu celalalt spre pamant, ca o pasare care zboara intre orizonturi, spre nesfarsit. Da, da era tocmai toamna aceea, orice s-ar spune si oricate s-ar face pe seama ei. Si oricat ar incerca buletinele de stiri sa spuna altceva decat era si oricat s-ar stradui manse