Vad ca nu se mai termina toamna, si e bine asa, pentru ca e ca o dragoste fara de sfarsit. E calda, blanda si foarte placuta. Exact genul de vreme care iti face pofta sa arunci telefonul mobil, sa fugi de la serviciu si sa te instalezi in spatele unei ferestre imense, ca sa admiri panorama strazii, sorbind dintr-o halba de bere, asa, ca nenea Iancu.
Iar eu nu-mi pot inchipui un loc mai nimerit pentru asemenea activitati recreative decat Caru' cu Bere, proaspat renovat si la fel de frumos ca si acum o suta si ceva de ani.
Poate cu exceptia Capsei, cred ca niciun restaurant bucurestean nu e mai istoric sau mai central decat Caru' cu Bere. Si in mod sigur niciunul nu e mai frumos sau mai spectaculos. De la intrare, esti impresionat de usa grea din lemn, care se invarte demna, lasand oaspetii sa intre unul cate unul, dupa care invariabil se opresc fara sa mai faca vreun pas, cu respiratia taiata, cascand gura la minunile din interior. Caru' cu Bere, dupa cum arata si numele, e o berarie. Dar in niciun caz sa nu va inchipuiti vreo hruba intunecoasa de genul Becker Brau. Caru' cu Bere are aer de restaurant imperial de cinci stele din Viena, cu bolte inalte si elegant arcuite, lumina calda si stralucitoare din candelabrele de cristal, mese frumoase din lemn si scaune sculptate. Peste tot, iti incanta privirea auraria de bun-gust de pe pereti si picturile pline de viata. Coloanele de marmura gulerate cu dantelarie fina si aurita sustin tavanul de o eleganta rara.
Coplesit de atata frumusete neasteptata intr-o berarie, iti cobori privirea in pamant, numai ca sa gasesti si pe jos ceva de admirat - mozaicul de un rosu stins, frumos reconditionat. Cand te gandesti ca pe aici au pasit Cosbuc, Goga si Caragiale, chiar ca nu-ti mai vine sa pleci (ceea ce de altfel am si observat ca face lumea, care se eternizeaza in fata unei halbe cu bere, pozand peretii si bolte
