Mărturisesc că nu mă număr printre admiratorii autoarei britanice Sarah Kane. Piesele ei, începînd cu "Blasted" din 1995, au făcut mare scandal. Au fost primite de critică cu un soi de violenţă, lucru pe care nu-l agreez oricum, ca un fel de răspuns la tipul de violenţă degajat de textele ei. Nu ştiu dacă reacţionînd la receptarea britanicilor sau nu, francezii şi nemţii s-au apropiat de tipul de scriitură propus de Sarah Kane. În aceste spaţii culturale s-a montat Sarah Kane, aici a făcut vîlvă, de aici s-au contaminat ceilalţi. Pe această filieră am descoperit-o şi eu, citind despre ea în ziare şi reviste, citindu-i, apoi, piesele, în ordinea apariţiei lor: Phaedra's love, Cleansed, Crave şi 4.48 Psychosis. Nu ştiu dacă rediscutarea ei ca autoare are legătură cu destinul ei, cu frămîntarea, descifrabilă în scrisul ei acut, cu felul ei şocant de a vedea lumea sau, mai precis, de a scrie despre ea. Sarah Kane s-a născut în Marea Britanie în 1971 şi s-a sinucis în 1999. Pînă la douăzeci şi opt de ani scrisese ce-am amintit deja, avusese atitudine mereu, era bîntuită de depresii tratate sau nu, era pe buzele tinerilor şi nu numai, a oamenilor de teatru, iscase polemici, scandaluri, controverse, îşi pusese în scenă textele, încercase, probabil, să declanşeze un soi de dezmorţire a simţurilor, a recţiilor faţă de ce ni se întîmplă, faţă de ce simţim, faţă de cum se face artă, literatură, teatru, faţă de cum se iubeşte sau nu, faţă de cum sîntem sufocaţi de norme absurde, de ipocrizie, de mortăciunea care se strecoară în minte, în gînd, în cuvînt. Mulţi au luat-o doar ca pe o rebelă, încă una pe listă. Cred că aşa am făcut şi eu ceva timp. Interesant este cum francezii pudibonzi au prizat o scriitură şocantă, la toate nivelele. M-am tot gîndit dacă nu au regăsit în Sarah Kane ceva din discursul lui Artaud. Am recitit teoriile lui despre teatrul cruzimii, Primul Manifest,