Am mai scris despre inflaţia principiilor în perioadele de confuzie morală. Revin, pentru că bîlciul continuă. Cu cît reperele istoriei cotidiene şi ale propriului comportament sînt mai şubrede, cu atît se invocă mai des prestigiul hieratic al principiilor. Te miri cine, cîte un bătrînel hîrşit în rele, sau cîte un puber fără biografie, cîte un publicist nervos, sau cîte un politician improvizat, dame dezamăgite, afacerişti falimentari, demagogi, mătuşi didactice şi vedete romanţioase, toţi se trezesc vorbind, din cînd în cînd, despre principii. Ne refugiem în aerul rarefiat al principiilor, ne justificăm, prin ele, lipsa de imaginaţie, sau de curaj, ne ascundem, viclean, după ele, cînd nu le folosim drept armă retorică împotriva unor preopinenţi antipatici. A-ţi lua distanţă faţă de principii trece drept dovada unui incalificabil relativism. E un abuz etic, un scandal.
Să ne lămurim. Principiile sînt bune. Sînt de neocolit. Cu condiţia ca recursul la ele să nu devină un reflex găunos, o reţetă mecanică, un substitut al dreptei judecăţi. Principium înseamnă "început", "introducere". Există şi accepţiunea de "temei", "fundament", "lege" şi tocmai în această bifurcare de sens stă originea tuturor neclarităţilor. Una sînt principiile ştiinţei, (relativ) stabile, inconturnabile, lineare, alta sînt principiile cu care lucrează moralitatea, principiile după care ni se cere să ne conducem viaţa. Cele dintîi funcţionează normativ, aproape orb, celelalte sînt orientative, mustesc de plasticitate, de vervă organică. E foarte riscant să aluneci dintr-un registru într-altul, să te mişti în freamătul difuz al viului cu inflexibilitatea minerală a unor reguli abstracte. În exerciţiul judecăţii cotidiene, principiile sînt, întotdeauna, reperul prim, demarajul optim. Dar cine rămîne la ele ia linia startului drept capăt al cursei. Abia după ce principiile sînt fixate, înc
