S-a publicat de curând un volum colectiv despre comunism, Cum era? Cam aşa... (a se vedea săptămâna viitoare recenzia lui Cosmin Ciotloş), la care am contribuit şi eu cu un mic Dicţionar al navetei, găzduit, într-o primă variantă, chiar la Cronica pesimistei. Din el lipseşte însă, la litera A - Autostop, o întâmplare. Am evitat-o pentru că era prea personală ca să intre într-un articol de "dicţionar". Poate că a venit totuşi momentul s-o povestesc.

Exista, la marginea satului, nu departe de şcoală, o intersecţie în care toate maşinile erau obligate să încetinească. Acolo oprea şi autobuzul, de două ori pe zi, când venea de la Bucureşti, în jur de nouă dimineaţa, şi când se întorcea, pe la ora cinci după-masa. Era locul consacrat al autostopiştilor. Oamenii stăteau în grupuri distincte, de două până la patru persoane, astfel încât, dacă o maşină opreşte, să se ştie clar pentru cine a făcut-o. Se mai isca uneori câte o ceartă, la începători - "a oprit la noi, ba nu, pentru noi, io i-am făcut semn, n-aţi văzut ?" - dar, în genere, la navetiştii cu vechime, lucrurile funcţionau foarte bine, după codul nescris, dar cu reguli precise, al autostopului. Exista chiar o solidaritate între călătorii necunoscuţi şi, când era loc, cel care urca primul îl ruga pe şofer să-i culeagă şi pe ceilalţi, aşa că rareori mi se întâmpla, chiar când plecam singură de la şcoală, să mă sui doar eu într-o maşină. Eram uneori întrebată dacă nu mi-e frică să fac autostopul şi, cu încrederea triumfătoare pe care o ai în viaţă la douăzeci şi ceva de ani, mă grozăveam că nicidecum, mâniindu-i probabil pe zei. Singurul lucru care mă supăra din cale-afară, când nu plecam împreună cu alţii, era, aşa cum am scris-o, că trebuia să suport o conversaţie standard cu şoferul, discuţie care ajunsese, prin repetiţie, o adevărată tortură. La fel ca astăzi în taxiuri, îi