Româna se vorbeşte prost în România (doar în alte ţări poţi avea câte o surpriză frumoasă; l-am auzit pe un literat chinez, Gao Xing, la Beijing, pe vremea când încă nu vizitase România şi ne învăţase limba exclusiv din cărţi, exprimându-se în română mai exact şi mai subtil decât mulţi români). Necunoscuţii opriţi pe stradă de reporterii TV nu pot răspunde articulat la întrebări simple de genul "Cum suportaţi căldura?" sau "Care este omul politic în care aveţi încredere?" Încep propoziţii pe care nu pot să le termine sau se exprimă pur şi simplu prin interjecţii, completate cu gesturi.
Aceasta fiind situaţia, cine vorbeşte bine se remarcă imediat şi face chiar carieră. Octavian Paler îşi datorează o mare parte din succesul său faptului că foloseşte cuvintele cu eleganţă. Traian Băsescu însuşi impune respect mai ales prin promptitudinea cu care îşi confecţionează fiecare frază (ceea ce îi conferă eficacitate îndeosebi în polemici).
În general, însă, românii de azi nu-şi cunosc limba şi o vorbesc cu dificultate. Zeci de mii de cuvinte şi expresii româneşti de o mare expresivitate zac uitate în cărţile din biblioteci, în timp ce în afara bibliotecilor, în viaţa de fiecare zi, sunt folosite doar câteva sute. Un lingvist străin nu şi-ar putea face o idee despre limba română studiind limba română vorbită. Tinerii care merg în grupuri pe stradă şi vociferează zgomotos utilizează cuvinte româneşti puţine şi trunchiate, amestecate cu termeni americăneşti (sau de altă provenienţă) la modă. În urma lor rămân în aer miasme lingvistice împotriva cărora îţi vine să-ţi duci batista la urechi: "'te-bă! vez-că-i naşpa! muie! ochei! te-n p... mea! profa... n-are treabă cu... ce ţoale! e tari! e cul, bă!" şi aşa (din păcate) mai departe.
La posturile de radio şi televiziune, în ziare şi reviste (cu excepţia câtorva, care au însă o audienţă restrân
