Dacă pentru cultura laică noţiunea "modernism"/ "modernitate" a avut, în ultimii 250 de ani, un sens constant pozitiv, în cultura teologică această noţiune a creat constant tabere, a polarizat spiritele chiar pînă la distincţii radicale. Noţiunea de modernism are o conotaţie negativă atît în Biserica Apuseană cît şi în cea Răsăriteană. Epicentrul modernismului în geografia spiritualităţii din Apus, începînd din secolul al XII-lea, a cunoscut o constantă alunecare spre nord. Dacă în secolele XII-XIV principalele curente moderniste, ca şi cele eretice apăreau în nordul Italiei, în cercurile aristocratice din vechile oraşe ale Ligii lombarde, treptat epicentrul modernismului avansează spre nord, apoi în Franţa, în secolul al XVI-lea şi în special în perioada Iluminismului şi a influenţei filozofilor moralişti, pentru a se stabili în secolul al XIX-lea preponderent în Ţările de Jos şi ţările germanice. Deloc întîmplătoare această alunecare a epicentrului modernismului spre nord, ea trebuie analizată, după opinia mea, paralel cu geografia secularizării protestante.

În 1910 preoţii catolici depuneau jurămîntul de luptă împotriva modernismului, pe care-l identificau în mişcările sociale de emancipare a femeii, în relaxarea accelerată a eticii familiei şi a restricţiilor clasice faţă de credincioşi, în curentele relativiste îndreptate împotriva tradiţiei dogmatice tradiţionale, în unele inovaţii liturgice propuse de clerul din ţările nordice etc. Aproape toate elementele specifice modernismului de la 1910, pe care preoţii catolici jurau că le vor respinge hotărît, au ajuns după Conciliul II Vatican să fie integrate în catolicism epurate de demonul modernismului şi fără ca Biserica să devină mai sfîntă sau mai întinată prin aceasta. În aproape 50 de ani, Biserica Apusului s-a modernizat, am putea spune, împotriva programului asumat în 1910. Pe baza experimentului m