A mai căzut încă una. Ieri-dimineaţă, cînd am plimbat cîinele, era încă acolo. Aseară nu mai erau decît nişte urme de moloz şi un escavator cu braţul ridicat ameninţător către cer. Un cer care se întindea liber peste mahalaua bucureşteană în care locuiesc, un cer pe care îl vedeam de aici, de la fereastra biroului meu şi pe care mi l-a răpit de curînd calcanul unui bloc cu apartamente de lux. Dar oare - mă tot întreb eu de cînd a început această agonie vorace - nu acesta era luxul mult visat de tot bucureşteanul înghesuit în blocuri, să "stea la curte"? Atunci de ce acum, cînd pot să o facă (cei care pot să o facă), bucureştenii se reped care mai de care să betoneze curtea şi să astupe cerul? Dar mai ales mă întreb care este ideea (idealul) de confort a acestor oameni, a românilor recenţi, ca să spun aşa - sau, mai exact, a românilor recent bogaţi, care visează la confort şi îşi permit luxul de a-l cumpăra?
Dacă te uiţi puţin dintr-un capăt într-altul al ţării, răspunsul statistic se impune cu forţa evidenţei: confort înseamnă lux, iar luxul este ceea ce toată lumea poate să vadă că este luxos. Altfel spus, confortul este ostentaţia bunăstării - adică ţine de imagine. Iar expresia materială a acestei imagini călăuzitoare se traduce mai întîi şi mai întîi prin ceva foarte simplu şi foarte vizibil: dimensiunea. Pentru aceşti oameni, confortul nu poate fi decît ceva mare - sau măcar ceva care să pară cît mai mare, cît mai impunător. S-ar părea că gradul confortului este direct proporţional cu mărimea locuinţei, că acel sentiment, altminteri inefabil, de a te simţi bine este integrat în dimensiunile cele mai nemijlocit fizice ale bunăstării.
Această reprezentare spontană, dar sistematică a confortului îmi aduce aminte de ceva similar din psihologia copilului. Este vorba despre "judecata morală" şi investigarea ei de către Jean Piaget. În acest scop, psih
