Citite întrucâtva arbitrar, dar recitite minuţios

într-un spaţiu de lucru comun, cărţile de poezie ale Adinei Dabija (Stare nediferenţiată, Editura Brumar, 2006) şi Mihai Teclu (0, Editura AZERO, 2005) dau la lumină anumite similarităţi de atitudine. Fără a comunica prea des între ele, volumele se raportează la noţiunea de originalitate cam de pe aceleaşi poziţii (nu întotdeauna avantajoase, dar fără excepţie constante). Vreau să spun că, la amândoi, siguranţa şi omogenitatea scrisului vin, în mod limpede, dintr-o raportare implicită la un model. Una - într-adevăr - deloc obedientă, aflată mereu pe picior de plecare, ceea ce nu o face însă mai puţin vizibilă. O dată matricea înţeleasă, ne rămâne să urmărim reuşitele individuale şi irepetabile din versuri. Mai ales că, grupate astfel, într-un binom care nu e nici unic, nici infailibil, cele două volume pot deveni, lejer, centrul unor discuţii interesante. Puţin teoretice, puţin livreşti şi speculative, dar - sunt convins - interesante.

Celelalte argotice

Puţini autori mai păstrează, acum, ambiţia de a face avangardă cu orice preţ şi în orice formă. Aparent, Mihai Teclu e unul dintre ei. Cum să vorbim despre o carte numită 0, care începe prin a fi publicată de Editura AZERO şi sfârşeşte în lista Editurii E 9? Şi care, în căsuţa editorială conţinând descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale, are numai un spaţiu alb? Şi al cărei cuprins e ordonat invers, prima pagină fiind înlocuită de coperta a patra. În fine (deşi nu e totul), care expune, la un moment dat, un poem inexistent. Desigur, unele din aceste artificii sunt destul de naive, altele simpatizabile, însă dincolo de ele frapează obstinaţia cu care Mihai Teclu îşi construieşte neabătut scenariul. Starea sa de spirit pare să fie determinarea.

Minimalism, conceptualism, simplă deschidere spre ludic? În ch