Teatrul romanesc - faceam aceasta observatie si in articolul de saptamana trecuta - este inca departe de a se afla in relatii normale cu lumea larga a scenei. Las' ca drumurile sale pe glob sunt, cu minime exceptii, putine si scurte, dar calea "celorlalti" spre noi pare lunga si intortocheata: trupele din strainatate ne viziteaza rar (si mai mult pe la festivaluri) si stau putin. Iar cand vin, publicitatea care li se face este, de regula, insuficienta si modesta, astfel ca nu numai "publicul larg", dar, uneori, nici specialistii nu ajung sa le vada.
"Cum, a fost Teatrul X la Bucuresti?! Habar n-am avut!" - este o exclamatie pe care am auzit-o mai des decat s-ar cuveni din gura oamenilor "breslei", dupa plecarea cate unei trupe faimoase, poposita aproape incognito printre noi. Si e pacat ca se intampla asa, fiindca, indiferent cat de contradictorii pareri poate starni un spectacol "de pe straine meleaguri", intalnirea cu el este, oricand, un bun prilej de comparatie si meditatie; la limita, de auto-evaluare. E drept, sala de turneu are frumoase sanse sa ramana goala chiar si cand mecanismele de "promovare" functioneaza eficient, pentru ca in astfel de cazuri merg din plin si mecanismele de umflare exagerata a pieptului tricolor: "Hm, ce-o sa ne-arate aia, noua? Pai noi suntem de-o suta de ori mai buni!" Ma rog...
De pilda, atat cat am putut constata, nu multi artisti ai scenei au frecventat cele doua reprezentatii cu Imblanzirea scorpiei de William Shakespeare, jucate acum vreo doua saptamani, in sala Amfiteatru a TNB, de "Organizatia teatrala euro-japoneza" Theatre du Sygne. Sau sa fi fost o deruta provocata de titlu, caci numele pe care artistii niponi l-au dat piesei shakespeariene (Kiss Me, Kate!) il reproduce pe acela al unui celebru musical american din anii 1950 - idee, ma tem, nu tocmai fericita? Oricum, spectacolul japonez, fara a fi deloc muz
