E curios cum, la trei luştri şi mai bine de la Revoluţia din 1989, consecinţele palpabile ale acesteia (întreita libertate de informare, opinie şi expresie) nu au fost încă bine speculate de către scriitorii şi gazetarii noştri. "Experimentele" din proza ultimilor ani au, majoritatea, fitilul debil şi arderea scurtă, iar extravaganţele pe care şi le-au mai îngăduit poeţii fracturişti au speriat de-a binelea o parte a criticii, creîndu-le unor Ion Simuţ ori Paul Cernat sentimentul apocalipsei, al post-literaturii. Publicistica aflată la graniţa literarului nu a fost nici ea foarte imaginativă. Nu s-a făcut exces de curaj reportericesc şi analitic, nu s-au explorat zone tematice noi, inaccesibile înainte. Ici-colo, un reporter frenetic, corespondent de front sau de catastrofă naturală, cu cizmele înfipte în nămol şi mâna făcută streaşină la ochi, înştiinţează patria, la ştiri, asupra a ceea ce se mai întâmplă în lume şi la noi acasă. De strâns în volum nu prea ai ce: clişeele cotidianului consumabil se scurg ca nisipul printre degete.

Încă tânărul Eugen Istodor reprezintă o excepţie de la această regulă a pasivităţii, a lenei în gândire şi lipsei de proiect, compensate logoreic şi interjecţional. După două volume de dialoguri "deşucheate", Interviuri contra naturii (1997) şi Oameni cu care aş muri de gât (2000) şi după ce a impus un stil propriu de abordare în jurnalistica autohtonă, gazetarul de la "Academia Caţavencu" a căutat şi a găsit Subiectul - cu majusculă - ce-i va asigura un loc în istoria reportajului românesc. Vieţaşii de pe Rahova îmbină în mod original investigaţia şi confesiunea memorialistică, dialogul veritabil şi monologul mono-maniacal, decupajele într-o realitate sordidă şi serpentinele ameţitoare ale ficţiunii. După convorbirea cu unul dintre mesevişti (condamnaţii pe viaţă din închisoarea Rahova), autorul vomită în parcarea puşcăriei;