Scriitorul şi artistul plastic nu se întîlnesc nici din întîmplare, dar nici nu-şi propun o unificare a discursului pornind de la repere îndepărtate ori făcînd eforturi de conciliere în spaţiul exclusiv al unui proiect comun, ci, de multe ori, ei sînt în mod fatal împreună, dincolo de orice proiect, iar întîmplător nu este decît momentul în care îşi intersectează privirile şi îşi unesc vocea. Protagoniştii unei asemenea comuniuni, în care literatura şi imaginea, grafia desenului şi ductul textului, potenţialul narativ al plasticii şi expresivitatea vizuală a cuvîntului îşi redescoperă, cu o bucurie aproape senzuală, rădăcinile şi aspiraţiile comune, sînt doi artişti inconfundabili prin substanţa şi prin stilistica lor: Ştefan Agopian şi Sorin Ilfoveanu. Proiectele lor comune explicite, aşa cum a fost, de pildă, Maculata concepţie de acum cîţiva ani, găzduită de Muzeul Literarurii Române, nu sînt atît portretele a doi artişti, oricum definiţi riguros prin propria lor istorie, cît configuraţia unui spaţiu şi reflexele unui mod inconfundabil de existenţă (artistică, morală, simbolică, spirituală). In acest topos paradoxal, imund ca un cîmp de luptă ale cărui leşuri se spală în ploi şi se albesc la soare, imaculat şi aseptic ca o planetă moartă, încărcat de voluptăţile grele ale unui lupanar ce se revarsă şi bălteşte asemenea unei viituri, dar şi bîntuit de vînturi subţiri, străbătut de raze acide şi încremenit în ceremonialul unei mistici glaciale, Agopian şi Ilfoveanu sînt simultan captivi şi stăpîni. Ei i-au creat îndelung, cu voluptăţile unui olar şi cu o tenacitate de orfevru, toate dimensiunile terestre şi metafizice: pămîntul plin de cratere şi de păduri luxuriante, cu atmosfera cristalină de ozon prin care mai adie cîte un alizeu galben-verzui de sulf, tornadele irepresibile de monoxid de carbon şi ploile care cad torenţial - succesiv sau simultan - ca ambra cea