".Singurul nostru înţeles depinde de măsura în care ceilalţi sunt dispuşi, chiar le place să ne plaseze în povestea lor. Ne convine sau nu, suntem doar personaje în poveştile altora. Altminteri, în singurătatea noastră, nu mai reprezentăm ceea ce ar vrea ei să fim, ci numai nişte cantităţi lipsite de substanţă, tăcute şi superflue, insignifiante. Ne aflăm la mila altora,

a misiunii lor de a inventa continuu

pe care nu putem decât s-o înregistrăm."

Connie Palmens, Legile

m întins, automat, mâna dreaptă spre noptieră, să opresc, deşteptătorul, înainte să aud mormăitul lui Petru de sub perna pe care şi-o trage tot timpul nopţii peste cap, şi ea tot timpul alunecă, lăsându-i urechea nevrotică deschisă la cel mai mic zgomot.

Dar mâna mi-a bâjbâit în gol, nici un deşteptător, nici o noptieră, cămaşa de noapte udă, ca totdeauna şi, în loc de trupul îngreunat de somn şi de vârstă, al lui Petru, stânga s-a lovit de un perete, am auzit fâşâitul tencuielii vechi căzând pe cearşaf şi memoria a urcat instantaneu,odată cu mirosul stătut, străin, al camerei.

Sunt Dincolo, la sute de kilometri distanţă de Petru care sigur la ora asta se lăfăie singur în pat, învelit ca o mumie în pilotă,aseară, când am vorbit cu el, a trebuit să închid repede pentru că îşi luase deja pastilele şi îl auzeam cum cască, la ei este o oră mai puţin decât aici, dar de fapt, cât?

*

M-am ridicat într-un cot, ceafa dureroasă, gleznele greoaie "afară probabil plouă, şi ceasul,unde poate fi? Eram trează atunci când a sunat, dar acum nu-l zăresc nicăieri şi nici nu-i aud ticăitul.

Nu aveam nici un reper ca să-mi dau seama,lumina încerca demult să se strecoare prin jaluzelele de carton, vărgate, veşnic trase în fosta cameră a copilului, ap.156, scara D, bloc A 12, Alee