Există muzici pentru tot felul de oameni, dar există şi oameni pentru cantitatea enormă a muzicilor dintotdeauna şi de pretutindeni. Muzicile, aidoma oamenilor, diferă graţie sensului pe care îl oferă mesajele lor, ca să nu mai vorbim de caracteristicile, de înclinaţiile, de îndemânările ori de investiţiile de talent pe care le conţin. Fiecare tip de muzică este pregătit să facă faţă pretenţiilor, aşteptărilor unui anumit segment de public. Arareori un opus sonor poate reacţiona pe măsură, prompt şi pozitiv, atunci când este pus în confruntări cu varii categorii de public, categorii ce solicită operei muzicale răspunsuri preferenţiale cu fiecare împrejurare şi pentru fiecare instanţă. Observăm, vrând-nevrând, că nu toate muzicile se comportă la fel în faţa unor situaţii ori a unor asistenţe diferite: unele par a replica violent, altele, dimpotrivă, liniştit; sunt muzici care se orientează rapid şi muzici care se decid într-un tempo mai lent. La fel se întâmplă şi cu melomanii ce îşi exhibă emoţiile produse la intersecţia cu opera muzicală, fie exteriorizându-şi trăirile, fie stăpânindu-şi-le. Cine nu a întâlnit spectatori a căror bună sau proastă dispoziţie nu numai că se schimbă de la un moment la altul, ci este în măsură să moduleze şi chiar să altereze propria aplicaţie iniţială a muzicii audiate? Ca şi oamenii, unele muzici sunt mai nervoase, iar altele mai calme; întâlnim muzici care solicită atenţie sporită şi muzici care, din contră, se consumă fără a fi măcar sesizate; unele au o anumită viteză de schimbare, altele o anumită viteză de adaptare. Nu numai cei ce le ascultă, dar şi muzicile înseşi etalează temperamente diferite.

Faptul că produsele sonore nu seamănă, iar uneori nici nu răsar, unele cu altele, nu doar ca înfăţişare, să zicem, exterioară, dar şi ca mod de a se purta în lume, de a acţiona, a re-acţiona, de a induce ori a seduce este, d