Deja s-a scris suficient de mult despre premiera lui Radu Muntean, Hîrtia va fi albastră, pentru a îmi permite să încep articolul cu o referire la predecesorii în ale cronicăritului de lungmetraj: "Ceea ce urmează poartă, tehnic, numele de Ťflashbackť şi rareori a fost folosit cu atîta îndreptăţire şi emoţie!", nota Alex Leo Şerban. Şi are dreptate, tot filmul e un flashback, funcţionînd ciclic şi terminîndu-se rotund, exact unde începuse. Acum, poate fi un cerc vicios sau unul virtuos/z, eu optînd pentru ultima (dublă) posibilitate. În accepţia comună, flashbackul are nişte caracteristici limpezi: e scurt, eventual cadrele sînt înceţoşate pe la colţuri ca să sugereze separaţia temporală de rest, şi are - cel mai frecvent - rol ilustrativo-explicativ faţă de firul narativ prezent & principal. Ei, întoarceţi pe dos toate aceste trăsături specifice şi aveţi în faţă manevra lui Radu Muntean. O manevră de altfel simptomatică pentru acest lungmetraj.

Dar, cum, parafrazînd, "la critique de film oblige", n-am loc de întors şi trebuie să vă spun povestea. Începe cu un pluton de intervenţie motorizat, condus de locotenentul Neagu (Adi Carauleanu) care patrulează pe străzile capitalei. Acţiunea se petrece în noaptea dintre 22 şi 23 decembrie 1989. Unul dintre soldaţi, Costi (Paul Ipate), se ceartă cu Neagu şi, în timpul unei altercaţii între pluton şi manifestanţi, dezertează şi se duce să lupte la televiziune. Unde nu ajunge, rămînînd să lupte în altă parte/degringoladă, în compania romului Aurel (Andi Vasluianu), căruia etnia îi joacă feste. Colegii soldatului (interpretaţi de Dragoş Bucur, Alex Potocean, Tudor Istodor) stau ce stau şi se apucă să cutreiere Bucureştiul în căutarea lui, ajungînd inclusiv la el acasă şi cunoscîndu-i mama (Dana Dogaru) şi prietena (Ana Ularu). Merită să vă încarc memoria cu aceste nume, pentru că interpreţii fiecărui rol fac figură