Colaţionarea prin sondaj a celor 34 de antologii şcolare din prozele caragialiene cu cele două ediţii majore de Opere (4 vol., 1959-1962 şi 2 vol., 1971), uneori şi cu ediţiile originale, confruntarea unora din antologii între ele, îndeosebi atunci când mai multe erori identice sugerau o posibilă "înrudire", precum şi citirea paginilor cu ochi de cărţar, mi-au prilejuit extragerea a peste o mie de fişe privind mai toate aspectele cărţilor respective, de la redactări neglijente şi lacune până la transcrieri greşite şi absenţa unor glose lexicale potrivite şi a unor adnotări necesare documentare. Fişele respective mi-au reîntemeiat convingerea că 90% din editorii actuali de literatură clasică română sunt quasi-analfabeţi în această profesiune, pe care şi-o arogă pentru că, probabil, li se năzare că unui "om de afaceri" liber-schimbiste îi stă bine, între cei de o teapă cu el, să poarte la ureche un ce aducând a cultură. Vorba ştiu eu cui:
,Poartă condei la ureche
Ca să-i zicem logofete".
Nu voi include în articol nici toate observaţiile critice de sinteză, şi nici imensul "material documentar" pe care mi le întemeiez. Dar câteva, mai importante şi mai elocvente, atât din unele cât şi din celelalte, dovedind sau cel puţin sugerând anumite insuficienţe profesionale, dispreţuirea travaliului ştiinţific, precum şi înclinările spre pişicherlâcuri şi potlogărlâcuri ale unor editori trebuie să le scriu negru pe alb, cel puţin în speranţa că, totuşi, îi voi convinge pe câţiva din cei vizaţi, pe cei cu obrazul mai subţire, să-şi găsească un alt domeniu în care să-şi investească talentele de "oameni de afaceri" liber-schimbişti.
Alte deficienţe frapante la o lectură avizată, în afara celor citate în articolul precedent, se datoresc lipsei de pregătire profesională şi trândăviei redactorilor - dacă vor fi existat -
