Întîlnirile la 20 de ani după absolvirea facultăţii mi se par fantomatice şi lucrînd prosteşte împotriva timpului. Am refuzat să merg la întîlnirea după 20 de ani cu colegii mei de facultate, fiindcă prefer să-i ţin minte aşa cum erau cînd am absolvit, decît să-i revăd delabraţi de timp, mai ales pe fete. M-am dus însă, pe post de însoţitor, la întîlnirea soţiei mele cu colegii ei de facultate după 25 de ani de la absolvire. Pe cîţiva, foarte puţini, îi cunosc de cînd erau studenţi sau proaspăt absolvenţi. Ceilalţi îmi erau total necunoscuţi. Din cei 600 de absolvenţi din anul 1981 de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, cred că au venit vreo 200. Nu m-am dus la strigarea catalogului de la facultate, fiindcă acolo absenţele sînt motivate în absolut sau pe aproape - mort, plecat din ţară sau nu se mai ştie nimic despre el sau ea.Seara la Clubul Diplomatic de la Băneasa, unde s-a ţinut petrecerea, am văzut o sumedenie de oameni care mi se păreau mult mai în vîrstă decît soţia mea - unii chiar erau, după mai multe încercări la admitere, iar alţii din categoria celor care îmbătrînesc înainte de vreme.

Ceea ce mi-a atras atenţia la acest grup de oameni care au venit la facultate în Bucureşti din mai toate colţurile ţării sau chiar din străinătate, a fost aerul lor comun, mai puternic decît orice încercare individuală de a-l masca. Aerul unei aşteptări îndelungate şi neîmplinite la vreme. Cînd aceşti nefericiţi şi-au terminat stagiatura de trei ani în spitalele patriei, cei mai studioşi dintre ei aşteptau examenul de secundariat pentru a se specializa într-un domeniu anume al medicinii. Un examen care pînă la seria lor venea automat. Nu se ştie nici azi prea bine cum a ajuns secundariatul pe biroul aprobărilor Elenei Ceauşescu. Analfabeta băbătie n-a înţeles de ce mai trebuia să se specializeze medicii după ce au trecut printr-un stagiu de trei ani prin s