Reacţia de indignare a fost unanimă: China - protectorul, dacă nu prietenul Coreei de Nord - într-o primă mişcare, a folosit cuvîntul "insolenţă". Dovada dată de Coreea că poate fi membră în clubul unde nimeni nu vrea s-o primească a fost considerată o ameninţare pentru vecinii ei direcţi (obligaţi să renegocieze termenii de acordare ai ajutorului economic absolut necesar acestei ţări, sărăcită de catastrofe naturale şi de arbitrarul politic), pentru adversarii mai îndepărtaţi (obligaţi să accepte realitatea unei puteri atomice fără nici un fel de altă putere), dar şi un punct de pornire pentru alte ţări doritoare să capete o semnificaţie sporită pe plan mondial: "Tehnologia nucleară a ieşit din cutia unde era închisă şi n-o să mai poată fi băgată la loc" a declarat odată Mohamed el-Baradei, şeful Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice, însărcinată cu controlul non-proliferării.

Povestea reţelei Khan e oricînd repetabilă: Abdul Qadeer Kahn, pakistanez de origine, inginer cu studii la universităţile din Berlin, Delft şi Louvain, şocat, în 1974, de anunţul duşmanului regional, India, că a făcut un test cu bomba atomică, îşi oferă serviciile ţării sale şi revine la Islamabad cu un geamantan plin de documente furate. Îşi selectează colaboratori, unii dintre ei foşti colegi din Germania, Elveţia sau Marea Britanie, combinînd competenţa tehnică şi îndemînarea comercială; înregistrează societăţi fantomă, cumpără - tot din Occident - materialul necesar pentru construcţia de centrifuge şi pentru uzina de uraniu îmbogăţit. În 1998, Pakistanul produce şase explozii nucleare, iar reţeaua Kahn începe să exporte cunoştinţe şi material, în Iran, în Malaiezia, în Emiratele Arabe Unite, în Africa de Sud (între timp această ţară a declarat că renunţă la continuarea experienţelor) şi probabil în alte părţi.

Coreea de Nord este unul dintre clienţii buni ai lui Kahn,