Am luat, dintr-un anticariat (şi) de duminică, deschis amatorilor de promenadă, un volum de plimbări răbdătoare printre oameni şi cărţi: Subiect şi predicat, de Virgil Ierunca. Ediţie din '93, amintind de Humanitasul anilor de început, cu coperţi simple şi siglă verde. Scrierea unor texte vorbite, măcar în parte, la Europa Liberă. "Exorcizarea vremurilor adormite", frumoasa metaforă sub care aşază Virgil Ierunca o şi mai frumoasă nebunie, donquijotescul turnir cu uitarea, cu iertarea leneşă, cu inconştienţa, se face în Trepte, Priviri, Exil. Între ele, părţi ale unei elegii sub arme, şi sub timp, nu mai puţin de temut decît ele, încap Prieteni care au fost, savanţi romantici în vremuri proaste, cărora nici moartea, măcar, nu le mănîncă din aură.

Un morb al conştiinţei nefericite, fanionul lui Fondane, purtat de-atîtea ori şi de Virgil Ierunca, i-a atins pe toţi de cîţi e vorba în inventarul cu nume şi fapte. Întîi, pe tinerii tinerei generaţii, cavaleri ai amăgirilor, aristocraţi ai gusturilor bune şi statornice. Cîte o frază, stoarsă de orice patetism şi oprindu-şi pentru sine doar o reţinută, deplin filtrată, emoţie, închide un fel de a fi: "Nu cunosc numele dumnezeului pe care şi l-a ales Mircea Eliade ca să i se închine - din catalogul atîtor religii examinate de el - " de un lucru sînt însă sigur: de rugăciunea lui." Sau, la moartea lui Noica: "Constantin Noica este o enigmă naţională. Ca şi Iorga. Cu imense deosebiri însă. Iorga a fost un om public. Noica, un singuratic, un schimnic laic. Pe Iorga îl găseai pe baricade, în parlament sau la catedră. Baricadele lui Noica sînt poetice, parlamentul său e biblioteca, iar catedra, o odaie mai săracă decît sărăcia, cu doi-trei ucenici."

Alăturea lor, sînt prietenii foşti, dar niciodată trecuţi, Lucian Bădescu, Dinu Pillat, Mircea Popescu, Ioan Cuşa, Noel Bernard, Mihai Cismărescu, N. Petra