Această poveste începe într-o zi caldă din iulie 1994. Primele şase luni ale anului nu fuseseră, pentru mine, prea grozave. Terminam primul meu an de salariat la stat, preţurile creşteau de la o săptămînă la alta, nasul premierului Văcăroiu - care tot spunea că, gata, greul s-a dus - ar fi trebuit să crească de la o zi la alta, chiria pe care o plăteam pentru un apartament de prin Titan îmi mînca jumătate din leafa de preparator universitar, aveam un televizor alb-negru care mergea o zi bine, iar alta, cu purici - şi urma să înceapă Campionatul Mondial de Fotbal din Statele Unite -, venea concediul şi salariul cumulat de peste vară nu mă-ncuraja la nimic notabil... Una peste alta, era mov. Şi, deodată, a murit Kim Ir Sen - liderul autoproclamatei "republici" populare şi democrate Coreea de Nord!
Nu c-aş fi avut ceva cu bătrînelul - la urma urmei, el era chiar ultima persoană la care m-aş mai fi gîndit atunci! -, numai că într-o seară, la telejurnal, văd la funeraliile lui scene zguduitoare: mii de oameni pe lîngă coşciug, chipuri desfigurate de plîns, scene apocaliptice cu jelanii indescriptibile, coreence micuţe smulgîndu-şi părul lor negru din cap, coreeni cu figuri de oameni de treabă şi cu dinţii rari hohotind ca la moartea mamei, ce mai, durere, jale, prăpăd. Şi atunci mi-am zis: Hait! O fi rău la noi, dar faţă de acest festival al creierelor spălate, încă sîntem parfum! Într-un fel, mulţumită lui Kim senior, parcă m-am mai întremat.
Adevărul este că - în ciuda a ceea ce mai spun unii -, în 1971, în iunie, cînd a făcut acel periplu asiatic, Ceauşescu nu de chinezi a fost uimit şi nu revoluţia culturală maoistă l-a făcut pe el să pregătească viitoarele teze româneşti din iulie. Nu China l-a dat pe cîrmaci pe spate - ci Coreea de Nord! Mini-imperiul lui Kim Ir Sen trebuie să-l fi extaziat pe Ceauşescu: unde te uitai, tinereţe, zîmbete, freamăt şi
