Liiceanu a scris o carte despre limită şi mă întreb cum rezistă în maşina sa la praguri. Ce sînt alea? Păi, să le luăm pe rînd. Uite, praguri după mine se cheamă chestiile care sînt puse ca să încetineşti, nişte chestii din plastic mai dur care te zdruncină un pic cînd treci cu viteză peste ele. Pragurile astea sînt puse înaintea vreunei şcoli. S-au cheltuit bani buni, europeni cred, că poliţiştilor noştri nu le-ar pica fisa. Alte praguri sînt create tot de român. E vorba de diferenţa de asfalt dintre bulevard şi strada mică. Şi în cazul ăsta, măgarul greşit e tot autoritatea. Primăria de sector, primarul Vid... aceiaşi băieţi votaţi şi descreieraţi, adică cu creierul desfăcut. Să mărunţim subiectul înainte a o lua razna. Avem praguri de atenţionare, praguri la roţi, praguri să ne doară fundul dacă trecem prin faţa unei şcoli sau treceri de pietoni fără să încetinim. Dar pragurile astea s-au făcut varză, sînt franjuri, sînt rupte în doar cîteva luni de la punere. Avem apoi o asfaltare de bulevard mare, cu două rînduri de bitum. O asfaltare de bulevard. Bulevardul e ridicat cu zece centimetri, douăzeci, chiar deasupra străzilor laterale, iar cînd vrei să intri pe o laterală te prăbuşeşti ca din Rai. Nişte deştepţi nu s-au gîndit la strada mică, au înălţat strada mare. Pragurile astea două doar omoară suspensiile. Să vedem gropile din multe străzi ca pe nişte praguri? Da, putem aşa, praguri către în-sus-şi-în-jos, către nimic, către alte suspensii rupte. Simplu, nu? Deci, pragurile, limitele, ne omoară cheful de a ne bucura de ceea ce e bine făcut fiindcă nea Vid şi şmecherii lui îşi fac aiurea treaba. E, acum să începem să aberăm. Ce este pragul acesta din pavaj? Un lucru prost făcut. Sîntem noi buni să facem ceva bun? Nuuuuuu. Sîntem noi în stare ca să transformăm ceva bun în ceva rău? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa. Ce dracu’ avem în cap? Tărîţe? Da. Ce vieţi duce