Salarii mici, dar brand mare. Sau brand mic şi salarii (cît or ţine) mai forţoase? Asta a fost dilema intimă a jurnalistului român în acest an. Să stea? Să se mute? Să caute? Să se lase căutat, ca să fie mai scump? În 12 luni, sute de oameni şi-au schimbat locul de muncă, de la un trust la altul. Unii cu nume, alţii cu condei, toţi în căutarea Sfîntului Graal: potirul în care bagi articolele şi scoţi milioanele.
Să fim înţeleşi: nu e nimic imoral aici. Imorale sînt salariile scofîlcite în obraji, statul la autobuz la 11, cînd pleci de la redacţie, sandvişul pe care n-ai timp să-l mănînci - în situaţia nu extrem de răspîndită în care ţi-l poţi permite. Imorală e sărăcia, popularizată de cazul jurnalistului naiv Eminescu şi păstrată, ca o frumoasă tradiţie, în redacţii bîntuite de moda anglo-saxonă a cost-cutting-ului.
De fapt, mai toţi gazetarii sînt modest plătiţi la cîţi bani fac ziarele pentru patronii lor. Sau, nu, dacă te uiţi altfel sînt foarte bine plătiţi pentru condiţia lor: aceea de intelectual care nu ştie să învîrtă bani, ci doar cuvinte. Există şi situaţia paradoxală în care iau mai mulţi bani decît produc - atunci cînd ziarul (sau televiziunea) merg în pierdere. E însă şi asta o investiţie: nu neapărat în oameni, ci în influenţă. Patronul îşi ridică statura publică şi se alege pe drum cu cauţiuni publice şi indulgenţe private (la o bere cu celebrităţile de pe sticlă sau din ziar).
"Un ziarist mai scump ar trebui să fie un jurnalist mai puternic" - îmi suflă un amic inginer. Ar fi bine să fie aşa. Însă cei mai scumpi ziarişti români au dovedit, în anii trecuţi şi uitaţi, că doar preţul e mare - nu şi caracterul. Luaţi-o şi ca pe o mea culpa, dacă tot e nevoie, din cînd în cînd, să dăm şi nume...
Ceva se schimbă însă atunci cînd oamenii din presă încep să se mişte. Nu doar salariul, ci şi condiţia lor. Nu mai sînt legaţi de gli
