Partidul Naţional Liberal pare condamnat să-şi repete, mereu, propriile greşeli, neînvăţându-se niciodată nimic din acestea. Partid proteic, populat de un număr record de veleitari, el se multiplică hrănindu-se din sine însuşi, refăcându-şi unitatea temporară prin devorarea propriilor progenituri. Liberalii au, probabil cea mai zbuciumată istorie contemporană. În timp ce principalul partid de stânga, cel social-democrat, a evoluat spre o unitate de monolit, după ce s-a debarasat de excrescenţele democrată şi aperistă, rămânând unitar chiar şi în pofida zbuciumurilor cauzate de neaşteptata trecere în opoziţie, în timp ce ţărăniştii şi-au consumat întregul destin istoric în mai puţin de un deceniu, liberalii parcurg o cale aparte, descalificându-se prin ei înşişi.

De la revenirea pe scena politică, datorită lui Câmpeanu şi altor câtorva veterani, care au mai reuşit - sau au crezut că au reuşit - să păstreze ceva din spiritul marelui partid interbelic, clădit pe moştenirea Brătienilor, nava penelistă a plutit cel mai adesea în derivă, regăsindu-şi doar pentru scurte perioade busola.

Doctrina sa, atractivă pentru zona intelectualităţii, a adunat în jurul lui Câmpeanu un mare număr de adepţi, în faza de început. Eroziunea partidului a intervenit însă rapid, sub presiunea conflictului între generaţii. PNL a fost primul partid care s-a rupt, creându-şi aripi tinere şi aripioare de diverse nuanţe. Fondatorul a fost mătrăşit la primul congres, de după eşecul electoral din ‘92 şi a fost nevoie de presiuni interne şi internaţionale pentru ca forţele sale să se regrupeze sub umbrela Convenţiei Democratice, unde fruntaşii din ‘90 au trebuit să accepte rolul umilitor de servanţi ai ţărăniştilor. Exerciţiul puterii din intervalul 97-2000 a măcinat puţinele forţe aruncate în luptă dură cu partenerii - orgolioşii ţărănişti şi voracii democraţi şi doar decizia - contestat