Profesorul, pictorul, omul si, peste toti, personajul Mihai Bandac nu obisnuieste, din cate se stie, sa-si numere toamnele. Cel mult chipul/chipurile anotimpurilor, care descind senine, invapaiate sau in fulguiri de azur intre ramele tablourilor sale. Rememorandu-si amintirile vizuale, dandu-le sens, iar necuprinsului - substanta.

Prin tihna peisajelor - popasuri tainice la cumpana dintre ceasurile anului. Adevarate "sculpturi in relief, de aer", ar fi spus Nichita - martori tacuti ai visurilor noastre traite si inventate. Pentru ca si le asuma, ca nimeni altul, in frumusetea lor frusta, Mihai Bandac aduce in picturile sale sentimentul bucuriei curate. Astfel, lumea artistului este o devenire sub tampla luminii; proiectia acestei calatorii - fara inceput si fara sfarsit – in sublimul launtric al necuvintelor. Asa s-a nascut ciclul “Anotimpurilor ” – un sumum de stari interioare, insasi interioritatea in expansiune, “sprijinita” pe dorul de albastruri transparente, griuri imperceptibile topite in smaralduri rafinate, ocruri diafane sau alburi fumegande. O perpetua nevoie de esentializare, explicit concretizata in plamada magica a culorilor in care “sorii albi se rotesc linistit, idolatru/ si gandul creste-n cercuri/sonorizand copacii/cate doi,/cate patru”. Ai crede ca Bandac, un riguros pedagog, care a format generatii de studenti la Universitatea de Teatru si Film - unde este profesor - are vocatia suprema a poeziei?! Alaturarea “Anotimpurilor” sale de versurile lui Nichita, unul din marii sai prieteni, nu este intamplatoare. Pentru ca in arta lui Bandac - mereu absorbit de drapajul miraculos al serilor de iarna sau primavara la Caldarusani, al amurgurilor de toamna din Tara Oasului sau al toamnelor tarzii din Fagaras si de adierile primaverilor de oriunde – se reflecta, tonica si plina de candoare, o lume reala. Trebuie sa stii s-o descoperi. Eu am revazut-o,