- Diverse - nr. 208 / 23 Octombrie, 2006 Teofil Rachiteanu e un poet cu o prezenta mai degraba discreta in peisajul liric romanesc. Retras undeva in Apusenii lui atat de dragi, poetul iese rar la rampa. Ultimele sale volume de versuri (Ora singuratatii, 1998, Taramul de roua, 2002, Efulguratii, 2002 si Alizeul de dor, 2006) fac dovada unei profunde consonante cu traditia, cu taramul Ardealului, cu figurile emblematice ale istoriei noastre. Volumul Alizeul de dor e rodul unei astfel de ilustrari si valorificari lirice a traditiei si istoriei. Din perspectiva expresiei, amprenta stilistica cea mai apasata e cea a versului popular, cu tonalitatile sale tanguioase, cu leganarea sa nedefinita, cu armoniile sale interioare, ca in poezia Timpul e o apa numa : "O pustie-i cerul. Raza/ Nici de unde nu viaza,/ Nici tu bolti cu sori in ele,/ Bezna doar si linisti grele./ Nimeni trece, nimeni vine,/ Nici e azi, nici ieri, nici maine./ Timpul e o apa numa,/ Dumnezeu in valu-i _ spuma,/ Intrebari si taine grele/ Si nici un raspuns la ele...". Cantecele soptite ale lui Teofil Rachiteanu, cu sonoritatile lor eminesciene, sunt, am spune, la antipodul lirismului zgomotos si ostentativ care e cultivat de poetii mai tineri; melancolia e starea sa poetica privilegiata, cea care moduleaza relieful afectiv al majoritatii poemelor. Unele poezii se afla la confluenta dintre meditatie si confesiunea elegiaca, asumandu-si o retorica discreta a figuratiei nostalgice a fiintei, in care imaginile eschatologice se intalnesc cu puritatea viziunilor paradisiace: "Va fi un gol atunci, o amurgire,/ O prabusire si o destramare/ Si voi cadea infrant. Cu mine-odata,/ Lumi vor cadea in haos si uitare...// Doar golurile vor canta o vreme/ Si lumi vor naste iar si-n lungi milenii,/ Spre a pieri, din nou s-or naste oameni - / Bogati, saraci, umili si prosti si genii...// Ci eu atunci un chip avea-voi oare?/