Biografiile retin doar intalnirile providentiale. Normal ar fi sa le consemneze si pe acelea nefaste.
In trei calatorii cardinale ale vietii mele, in locuri si in imprejurari in care as fi vrut sa ma bucur de unul singur ca reusisem s-ajung pana acolo, am dat nas in nas cu ultimii oameni pe care mi-as fi dorit sa-i intalnesc. Intamplarile, cand devin previzibile, se cheama destin. Destinul meu era sa nu am parte de perfectiune, sa apara in ultima clipa ceva sau cineva care sa ma readuca dezumflat in lumile de care fugeam. Dac-am tine cu tot dinadinsul sa descoperim lucrurile care ne schimba pe nestiute existenta, am vedea si pricinile obscure, neluate in seama, care ne-au dat in timp o directie. Promovarea intr-o functie, desi pare o schimbare, e mai mult o chestiune de continuitate, pe cand negul, cu care ne trezim intr-o dimineata pe fata, el ne da viata peste cap, deoarece creste, ne urateste, ne deformeaza nu numai infatisarea, ci si trasaturile, iar in final, cand doctorul ne spune ca nu mai e nimic de facut, intelegem ca in cu totul alt loc, decat la slujba, s-a petrecut fatala modificare.
Apartamentul, in care locuiesc de mai bine de doua decenii, e consecinta pura a hazardului. Hoinaream, pe o vreme ploioasa, prin zona librariilor din Centru, cand un amic, care cobora foarte grabit pe fostul Bulevard 6 Martie, m-a intrebat, fara sa se opreasca din mers: Hai, nu mergi cu mine la Primarie, sa facem o cerere de casa? Nu eram deloc in situatia de a-mi schimba locuinta, nu aveam nici banii, nici starea de spirit potrivita cu propunerea, dar l-am insotit, doar ca sa mai stam de vorba. Iar cererea am scris-o numai pentru ca persoana care l-a primit pe omul acela fara casa apucase sa ia de pe birou doua coli format A4. Urmarea a fost ca, dupa un an, eu m-am mutat din Balta Alba in zona Bucur Obor, pe cand amicul cu care ma intalnisem, cum spuneam, absolut
